Tămâia, mireasma divinităţii

"Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta" spune un verset de psalm cântat la vecernie, de unde înţelegem că lui Dumnezeu îi place ca oamenii adunaţi la slujbă să facă gestul tămâierii.

Folosită în creştinism ca o continuare firească a jertfelor din Vechiul Testament, tămâia este semnul "bunei miresme" aduse Domnului. Vechii evrei aduceau sacrificii de tămâie, dimineaţa şi seara, pe altarul tămâierii din Cortul Mărturiei, iar mai apoi în Templu.  

În cultul creştin se aduce tămâiere în biserici, potrivit canonului 3 apostolic, care spune: "Dar să nu fie iertat a se aduce altceva în altar decât untdelemn pentru candele şi tămâie la vremea aducerii înainte". Tămâierea se face atât în cadrul Sfintei Liturghii, cât şi în alte slujbe: vecernia, înmormântarea, parastasele, procesiunile. Despre felul şi momentul în care preotul trebuie să cădelniţeze se găsesc menţiuni în rânduielile Sfintei Liturghii lăsate de Sfinţii Apostoli Iacob şi Marcu, dar şi în cele ulterioare ale Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare. La începuturile creştinismului, obligaţia cădirii (actul de a tămâia) o aveau diaconii, de aceea Sfântul Arhidiacon Ştefan este reprezentat deseori cu cădelniţa în mână. Una dintre rugăciunile preoţilor la tămâiere este aceasta: "Tămâie îţi aducem Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună-mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh".  

Tămâia este o răşină a unor arbori exotici care, în contact cu aerul, se solidifică. Smirna este o tămâie de mai mare calitate şi cu un parfum mai frumos. Pusă pe cărbune aprins, tămâia emană parfumul prielnic rugăciunii şi unei stări de meditaţie creştină, constituindu-se într-un dar plăcut lui Dumnezeu. Tămâierea făcută asupra moaştelor şi icoanelor reprezintă respectul adus acestora, iar când se tămâiază asupra lucrurilor se invocă coborârea harului de la Dumnezeu, timp în care se fac şi rugăciuni. Nu doar preoţii tămâiază, ci şi fiecare creştin în casa lui poate face aceasta, punând tămâie în vasul special numit căţuie.

Drumul Tămâiei
În Antichitate, calea pe care se aducea tămâia din ţările producătoare era numit drumul tămâiei, aşa cum era un drum al mătăsii. Produs de mare preţ, tămâia era scump plătită în vechime şi transportată cu multă sudoare pe întinsele deşerturi, spre îmbogăţirea producătorilor şi mulţumirea importatorilor. Tămâia şi smirna produse în Yemenul de azi erau aduse la început pe cale maritimă, iar ulterior cu caravane de cămile, traversând deşertul ce despărţea Arabia de Sud de bogatele cetăţi ale Orientului Apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, port la Mediterana, şi de aici în multe locuri, pentru că nu doar evreii foloseau tămâia, ci multe popoare: egiptenii, mesopotamienii - la ghicirea viitorului -, arabii, indienii.  

Drumul tămâiei era lung, având 65 de opriri ale caravanelor, între marile oraşe-staţie ale comerţului cu mirodenii parfumate aflându-se celebrele oraşe antice: Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc. Comercianţii aveau reguli foarte dure în privinţa comerţului, iar cei care le încălcau erau  pedepsiţi cu moartea.