Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 20 februarie/5 martie 1918, Constantin Argetoianu, ministrul Justiţiei, a semnat la Buftea, în casa lui Barbu Ştirbei, cu reprezentanţii Puterilor Centrale - Ottokar von Czernin, Richard von Kuhlmann, Talaat-Paşa şi N. Momcilov - prelungirea cu încă 14 zile a armistiţiului între România şi Puterile Centrale şi preliminariile de pace de la Buftea, document diplomatic impus României de Puterile Centrale, potrivit lucrării ''România în Relaţiile Internaţionale 1916-1918'' (Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008).
Prin acest document, Dobrogea era cedată până la Dunăre Puterilor Centrale, care urmau să amenajeze pentru România un drum comercial până la Constanţa la mare; România trebuia să demobilizeze cel puţin 8 divizii din armata ei, acest proces urmând să fie realizat în înţelegere cu Mackensen; România era obligată să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odesa. De asemenea, România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini şi să asigure repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Antantei în cel mai scurt timp posibil, iar articolul final al documentului stipula că tratatul se va aplica imediat în patru zile, începând de la 5 martie, potrivit volumelor ''România în Primul Război Mondial'' şi ''Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918'' (coord. Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011).
Condiţiile acestei păci preliminare erau deosebit de grele pentru România, Germania ţintea petrolul românesc, chiar presa germană scriind la acel moment despre ''un control nelimitat'' pe care Germania vroia să îl aibă asupra industriei de petrol a României, conform surselor citate anterior.
Pe plan intern, liberalii s-au opus încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, drept pentru care, pierzând susţinerea liberalilor, Alexandru Averescu demisionează din fruntea guvernului la 27 februarie/12 martie 1918, iar regele Ferdinand l-a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe Alexandru Marghiloman, în speranţa că şeful Partidului Conservator ar putea obţine îmbunătăţiri ale condiţiilor de pace, dată fiind încrederea de care se bucura acesta din partea Austro-Ungariei, menţionează volumul ''România în Primul Război Mondial'' (Editura Militară, Bucureşti, 1979).
La scurt timp de la formarea, la 5/18 martie 1918, noului guvern condus de Alexandru Marghiloman au început noile tratative de pace la 9/22 martie 1918, la care a luat parte alături de Marghiloman şi ministrul de Externe C.C. Arion. Negocierile s-au desfăşurat în cadrul a patru secţiuni - politică, economică, militară şi juridică, însă şeful guvernului nu a obţinut de la reprezentanţii Puterilor Centrale nicio concesie importantă.
Mai târziu, în cadrul unui raport trimis regelui la 5/18 mai 1918 Marghiloman atrăgea atenţia asupra condiţiilor deosebit de grele impuse de Puterile Centrale României, atât din punct de vedere politic cât şi economic, conform volumului ''România în Primul Război Mondial''. Cel mai greu punct de negociere a vizat reţeaua de căi ferate care trebuia să rămână sub controlul Puterilor Centrale şi fără de care acestea nu doreau să încheie pacea.
Tratativele s-au prelungit până la 24 aprilie/7 mai 1918, perioadă în care delegaţii Puterilor Centrale adăugau noi cerinţe. Tratatul de pace şi actele sale adiţionale au fost semnate la Bucureşti la 24 aprilie / 7 mai 1918 şi aduceau statul român într-o stare de dependenţă faţă de Puterile Centrale. Printre altele erau impuse controlul asupra armatei şi bugetului, ţinerea sub ocupaţie străină a Dobrogei, pierderea zonelor muntoase Parâng, Cozia, Negoiu, Caraiman, Vrancea, Ceahlău, Rarău cu numeroase sate şi o populaţie considerabilă. Conform datelor centralizate, prin pacea de la Bucureşti României îi erau luate 131 de comune şi sate cu o populaţie de peste 700.000 de locuitori, indică volumul ''România în Primul Război Mondial''.
Potrivit prevederilor păcii, Armata română era aproape desfiinţată, fiind demobilizate contingentele de rezervişti şi miliţieni, păstrându-se sub arme doar patru contingente. Dintre diviziile române, numai patru îşi păstrau efectivele de război. Din celelalte divizii de infanterie rămâneau doar opt, însă cu efective de pace, respectiv: 20.000 de infanterişti, 3.200 de cavalerişti şi 9.000 de artilerişti. Cu toate că au fost reduse numeric fiecare din aceste mari unităţi şi-au păstrat cadrele de comandament, statele majore şi scheletul organizatoric. Soldaţii şi ofiţerii demobilizaţi puteau trece în teritoriul ocupat, respectiv Muntenia. Armamentul, caii, mijloacele de transport şi materialele rămase în urma desfiinţării sau reducerii efectivelor unor unităţi urmau a fi evacuate în teritoriul ocupat şi păstrate sub gestionarea Puterilor Centrale. Totodată, după ratificarea tratatului, întreţinerea armatei de ocupaţie trebuia revină în sarcina României, ceea ce reprezenta circa 700 de milioane de lei anual, sumă care depăşea bugetul ţării dinainte de război.
Deosebit de grele au fost şi condiţiile economice impuse României, respectiv trebuiau predate toată producţia de cereale, cea de petrol şi alte produse. Cantitatea de cereale care trebuia predată Germaniei era imensă, iar exportul era evaluat la un preţ în urma căruia statul român pierdea circa 2.000 de lei la fiecare vagon de cereale. Germania monopoliza exploatarea şi prelucrarea lemnului şi deţinea dreptul de control asupra navigaţiei pe Dunăre şi asupra tuturor porturilor dunărene. De asemenea, şantierele navale treceau în administrarea statului german. Două societăţi petroliere, conduse de Germania, aveau dreptul de exploatare a zăcămintelor şi comerţului cu păcură, statul român beneficiind doar de un divident de 8%. Germania primea pentru o perioadă de 90 de ani exploatările petroliere.
Presa internaţională sublinia caracterul împovărător pentru România prin pacea impusă de la Bucureşti. ''Tratatul cu România vizează sărăcirea acestei ţări prin cedarea către Germania a tuturor resurselor ei, prin pierderea teritoriilor ei cele mai bogate, prin controlarea armatelor ei de către aliaţii teritoriilor şi prin reducerea ei în stare de vasală a guvernului din Berlin'', scria cotidianul New York Sun.
Faţă de pacea impusă de la Bucureşti, reprezentanţii Antantei - Franţa, Anglia, Italia şi Statele Unite - aveau să adreseze un protest guvernului român prin care o declarau nulă, neavenită şi potrivnică principiilor pentru care se ducea războiul.
Lucrul cel mai grav a fost acela că pacea semnată la 24 aprilie/7 mai 1918 n-a pus capăt înjumătăţirii ţării. Teritoriul ocupat a rămas mai departe sub administraţia Puterilor Centrale, astfel că România continua să fie împărţită în două: de o parte ''Moldova, toată, până la linia ce trece prin Mărăşeşti formând un teritoriu mai mult sau puţin independent cu funcţionarii şi cu administraţia veche'' (aşa cum scria N. Filodor - însărcinatul cu afaceri al României la Atena într-un raport al său din 6/19 august 1918) şi de cealaltă parte teritoriul ocupat unde se exercita tot mai dură şi apăsătoare administraţia ocupanţilor, intensificându-se jaful şi opresiunile. Dobrogea de Sud era cedată Bulgariei precum şi o parte a Dobrogei de Nord, la sud de linia Rasova-Agigea. Trecătorile munţilor Carpaţi erau cedate Austro-Ungariei.
În urma păcii impuse de la Bucureşti suveranitatea României fusese grav afectată, fiind dependentă politic şi economic de Germania. Pe fondul împotrivirii largi a maselor şi a tuturor forţelor din ţară, regele Ferdinand nu a semnat pacea de la Bucureşti. Camera a ratificat tratatul la 28 iunie 1918 şi Senatul la 4 iulie 1918, însă fără semnătura regelui tratatul nu era considerat ratificat de partea română.
