Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Înainte de cele mai timpurii amintiri ale mele, silueta copilului care am fost răsare din poveştile familiei, repetate şi nuanţate cu diverse prilejuri, ca pentru a mă ajuta să reconstitui fragmentele de fiinţă la care nu am acces direct, prin spirala memoriei. Se pare că nu voiam să părăsesc grădiniţa până nu mă convingeam că şi ceilalţi copii sunt bine îmbrăcaţi şi pregătiţi de plecare. Îmi supravegheam atent colegii şi mă repezeam să-i aranjez unuia fularul sau căciula, să-i înnod altuia şireturile sau să-i dau săculeţul, cu un devotament de guvernantă în miniatură, care aducea zâmbet pe chipurile adulţilor.
Mai târziu, ajungând în şcoală, îmi amintesc cu limpezime senzaţia de bucurie pe care o încercam de fiecare dată când învăţătoarea îmi cerea să lucrez după ore cu vreunul dintre elevii mai puţin aplecaţi către studiu. Căutam mereu metode cât mai simple şi mai atractive pentru a-l determina pe celălalt să înţeleagă uşor explicaţiile şi, ulterior, printr-un mic joc mnemotehnic, să-şi fixeze informaţiile dobândite. Nu simţeam nevoia să scot iepuri din jobenul de scamator sau bănuţi din urechile privitorului şi totuşi, de fiecare dată când respectivul coleg depăşea o barieră de înţelegere şi datorită sprijinului meu, trăiam emoţiile unui magician căruia îi reuşise de minune numărul. Vacanţele mi le petreceam citind şi dorind să-mi exersez înclinaţiile didactice în exasperantul – pentru prietenii mei – joc de-a şcoala. După un timp, se săturau cu toţii de această punere în scenă a unei realităţi de care cel mai adesea voiau să se îndepărteze, măcar până la începutul lunii septembrie, când forfota cumpărării rechizitelor îi readucea în atmosfera vieţii de elev. Perioada aceasta de dinainte de începerea şcolii avea pentru mine un farmec aparte, comparabil doar cu cel al sărbătorilor de iarnă. Zilele în care colindam librăriile în căutarea obiectelor care aveau să-mi populeze lumea pentru încă un an şcolar, orele în care răsfoiam manuale sau înveleam caiete, liniam pagini, puneam etichete şi îmi însemnam pe ele, cât mai caligrafic cu putinţă, numele, clasa şi obiectul de studiu căpătau o importanţă crucială în ochii mei. Cu cât pregătirea ustensilelor necesare aventurii unui nou an de studiu era mai minuţioasă, cu atât mă simţeam mai capabilă să înfrunt şi să defrişez teritoriile necunoscute care mi se întindeau înainte. Ca un explorator care îşi întocmeşte cu migală rucsacul pentru o nouă expediţie, analizam fiecare creion, gumă, ascuţitoare sau caiet, cu sentimentul că existenţa mea depinde în bună măsură de felul în care învăţ să trăiesc alături de ele.
Genul acesta de agitaţie febrilă în preajma începutului de an şcolar (mult mai important pentru mine decât anul nou calendaristic sau bisericesc) nu m-a părăsit nici până astăzi, când intru curioasă în librării şi papetării în căutarea celor trebuincioase vieţii de elev a fiicei mele. Data de 15 septembrie, care mi-a ritmat doisprezece ani din viaţă, a fost înlocuită cu cea de 1 octombrie, pentru perioada studenţiei şi a studiilor masterale şi doctorale. Desprinderea de aceste repere temporale şi de tot universul delimitat de ele părea de negândit, nu puteam părăsi lumea aceea în care aflasem că nu ştii niciodată cine dă şi cine primeşte (Léon Bloy). După ce am privit ani de-a rândul cu dragoste şi încredere către dascălii mei nu reuşeam să-mi imaginez o altă profesie mai potrivită pentru mine decât a lor. În fapt, n-am gândit-o niciodată ca pe o meserie, ci ca pe un mod de viaţă, căci a fi profesor însemna privilegiul de a trăi aşa cum în copilărie înţelegeam să mă joc. Privind la răstimpuri către Cristinele mai mici sau mai mari pe care le găzduiesc sub ţeastă şi în cufărul inimii, îmi dau seama că din toate ungherele fiinţei răsare acelaşi personaj. E unul de hârtie, pe care literele se adună mărunt, se cheamă unele pe altele, ca pentru a nu irosi vreo fărâmă de spaţiu. Sunt un soi de palimpsest, mă scriu, mă şterg şi mă aştern din nou în plămada vocabulelor în funcţie de aşteptările studenţilor mei. În ochii lor caut întrebarea care mă provoacă să mă reinventez. Curiozităţile şi interpretările lor fragmentează jocul de puzzle din care mă compun, construind de fiecare dată un alt chip, din trăsăturile celui vechi. Sunt literă lângă literă şi cuvânt lângă cuvânt, dar nu devin discurs, rostire cu rod şi sens, decât în faţa lor. Sunt cartea ce se scrie din mers, din pasul lent între băncile sălilor de curs, între gândurile noastre risipite în volutele poveştilor de la seminar, între mirările discuţiilor din pauze sau exclamaţiile adunate în coşul preumblărilor pe la muzee. Sunt cartea în care ei se pot oglindi atunci când încearcă să deschidă nu ochii, ci privirea.
Ce aş fi ales să devin dacă nu aş fi fost profesor? N-am găsit răspunsul la această întrebare. Spun adesea că dacă aş trăi încă zece vieţi, m-aş turna în acelaşi tipar. Nici măcar nu ştiu dacă eu am ales drumul sau dacă el m-a invitat să-l urmez. De-a lungul lui am descoperit bucuria întâlnirii şi n-am mai putut evada dintre fruntariile ei. Profesoratul îţi oferă şansa de a fi mereu în mijlocul unui schimb: de idei, de emoţii, de experienţe. Iar nevoia inerent umană, despre care scria Milan Kundera, de a pune stăpânire pe urechea celuilalt, primeşte în această profesie, în momente privilegiate, răspunsul tainic al unei bătăi de inimă sau al unei zvâcniri de gând.”
Lector univ. dr. Cristina Bogdan
Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti
_________________________________________
Un profesor ca o torţă
Este un erou prieten al studenţilor săi. Este tânără, îşi iubeşte meseria, asta a visat să fie de când era copil, asta a descoperit în adâncurile fiinţei sale. În prezent este lector universitar la Facultatea de Litere, Departamanetul de Ştiinte ale Comunicarii, secţia de Comunicare şi Relaţii Publice, Universitatea Bucureşti.
Este singurul profesor din Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti care a primit titlul de Profesor Bologna (titlu decernat de 16 asociaţii studenţeşti din ţară). Tot studenţii sunt cei care au propus-o şi au votat-o ca în vara lui 2012 să poarte Torţa olimpică, prin marea Britanie, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Londra. Ca erou al oraşului ei, al studenţilor ei.
Sunt foarte multe informaţii despre facultate şi studenţi, dar Cristina are o viaţă frumoasă şi acasă: “Fetiţa mea, Maria Bogdan, are 9 ani şi jumătate, este elevă în clasa a III-a, a moştenit de la mine dragostea pentru lectură, însă, spre deosebire de mine, e foarte înzestrată şi pentru sporturi (practică patinaj, schi, tenis, înot, pe unele de la vârsta de 4 ani). E adesea geloasă pe studenţii mei şi pe timpul îndelungat pe care îl petrec alături de ei, nu numai la facultate, ci şi în excursii de cercetare antropologică, vizite la muzee etc.”. Este căsătorită cu prietenul său din liceu. (Carmen Anghel)
