Povestea Caliţei

E o prezenţă insolită, spectaculoasă, uimitoare. Într-un Bucureşti grăbit – care arareori îşi temperează ritmul ca să se-ncarce de lumina Soarelui şi de parfum de floare – ea găseşte timp să meargă, la pas, pe Lipscani ori pe Calea Victoriei, îmbrăcată într-una dintre rochiile cu croiul de-acum un veac şi mai bine (stilul vintage, cel din târgurile ultimilor ani, e prea încă modern pentru umbletul ei). Kera Caliţa te salută graţios, îţi surâde de sub borurile largii pălării încărcate de pene, ridică lornionul să te privească ori te ameninţă uşor, ca-ntr-o scenetă caragialeană, cu umbreluţa îmbrăcată-n dantelă. Dacă nu aş cunoaşte-o, dacă nu aş şti că se identifică practic cu stilul acesta din Belle Epoque, aş spune şi eu, ca alţii, că e doar un rol, pe care-l joacă de-aproape un sfert de veac, pe scena deschisă a vieţii. Dar ştiu că, aşa cum zice, portul îi este “ca şi aliş-verişul”. Nimic contrafăcut, doar pasiune pură.

“Deja pălăriile mele, evantaiele, bijuteriile şi toate orfevăriile au intrat demult în conştiinţa oraşului, au devenit un bun al culturii naţionale, cu specificul ei bucureştean”, îmi spune Kera Caliţa – alias Aurora (Laura) Nicolau ­, conştientă de impactul pe care îl are asupra celor din jur. Nu-i de mirare că un cronicar al vieţii de demult cum este Constantin Bălăceanu-Stolnici găseşte cu cale să integreze acest personaj al urbei de azi în paginile recentului său tom “Amintiri. O viaţă de poveste în Bucureştiul interbelic”. Spune scriitorul şi istoricul – om de ştiinţă, universitar şi academician, de asemenea – Bălăceanu-Stolnici: “Ea însăşi s-a transformat într-o figură a vechiului Bucureşti, Kera Caliţa, şi a adoptat o vestimentaţie din alte vremuri, cu pălării pitoreşti, luxuriantă, inspirată de ceea ce numim «la belle epoque»“.

“La mine spectacolul uneori a fost teatru, el, teatru, a însemnat cultura românească, el, teatrul, la mine a fost loc de zăbavă în pridvorul conului Iancu Caragiale”, îmi spune Kera Caliţa. “Declar ca un legământ în faţa domniilor voastre că strădania îmi va fi (şi onoratul public o bănuieşte demult), că strădania îmi va fi de înfiinţare a unei scene româneşti unde vocea populaţiunii se va auzi în toată grandoarea ei, adecă liberă şi pătrunzătoare. Timp de 23 de ani am învăţat poporul român ce însemnează să ajung într-un loc unde grijile sunt multe şi unde povara atârnă mai apăsat pe umerii mei. Împreună cu neamul românesc vom face totul! Sunt foarte săracă! tot ce am câştigat: faima şi banii au fost puse într-un scop comun, Dumnezeu, cultura şi iubirea de ţară. Am vrut o izbândită idee, nu un cont bancar pe meleaguri străine. Tot ce am este pus printre tipsiile, linguriţele şi tipsiile mele. Tot ce am este o poveste în care ne regăsim cu toţii!”