Cu treabă prin Imperiul Otoman

Suntem undeva prin mijlocul Anatoliei şi de două zile ne „fâţâim” prin unul dintre cele mai spectaculoase peisaje pe care le-am văzut. Nu avem nici un plan bine stabilit, nu prea ştim în ce parte să o luăm şi ce anume să facem, aşa că fără nici o apăsare ne pierdem cu harta în mână pe drumurile prafuite ale Capadociei. Nu m-ar mira să văd vrăjitori sau cine ştie ce dragoni zburători, sau poate precum în Războiul Stelelor să fim atacaţi de oamenii deşertului sau de roboţii imperiului, dar asta nu ar face decât să completeze în mod natural minunăţia locului. Totuşi, poveştile de aici sunt cât se poate de pământene.

După toată tura asta incredibilă, simt nevoia să văd ceva banal şi uşor de digerat, aşa că nefiind pretenţios din fire aleg piaţa din Derinkuyu, mai ales că azi este sâmbătă şi toţi ţăranii de prin împrejurimi au venit la tocmit.

Suntem, aşa cum am spus la început, în mijlocul Anatoliei, unde apa este mult mai de preţ decât petrolul, şi asta o poţi vedea repede după felul în care oamenii ştiu să exploateze la maximum fiecare palmă de pământ. Evident că în scurt timp devenim un fel mascote ale pieţei şi toată lumea se bagă în vorbă cu noi. „Gustăm” cu ochii şi cu gura şi ne facem de lucru la fiecare tarabă, doar doar reuşim să mai stăm puţin. Da, suntem într-un loc banal de undeva din lume, dar ceea ce văd pe chipurile oamenilor mă face să mă simt cel mai norocos. Suntem în piaţă şi schimbul dintre noi şi ei este evident. Sublimul momentului trece repede şi aproape neobservat, dar este suficient de puternic ca să şteargă a barierele impuse de cei care ne împart în rase, religii sau statistici. Bem ceai şi vorbim de parca am fi cu toţii din acelaşi sat. Îmi place tare mult cum mergem aşa, fără ţintă, şi aş recomanda oricui genul asta de călătorie spre nicăieri. Fără hoteluri rezervate, fără trasee ri­guros stabilite, fără translator...

Respectând cu stricteţe regulile de mai sus, am ajuns mai pe vrute, mai pe nevrute în Gaziantep. Unde iarăşi ne-am lăsat păcăliţi de prima impresie. Evidend că locul şi oamenii sunt minunaţi, dar asta este de fapt plăcerea de care vă spuneam, atunci când mergi fără ţintă şi fără aşteptări hrănite de ghiduri frumos tipărite. Culorile oraşului ne ademenesc pe străzile înguste, şi din tarabă în tarabă facem cunoştinţă cu forme şi arome noi. Meşteşugarii locului nu lipsesc nici ei, şi pentru că prelucrarea cuprului este una din îndeletnicirile cele mai vechi de prin zonă, evident că sunetul ciocanului izbit de tablă face parte din muzica oraşului.

Ben îşi încearcă norocul şi este primit repede ca ucenic la unul din producători. Ne înţelegem prin semne cu omul care pare foarte mulţumit de noul ajutor, dar cum nu putem obţine un preţ bun pe Ben, ne lăsăm păgubaşi şi apelăm tot la teşcherea pentru a ne face plinul cu motorină.

Cu efectivul complet, plecăm mai departe cu paşi leneşi, iar atmosfera calmă a oraşului ne moleşeşte plăcut. Miresmele grătarelor de pe stradă ne lovesc cu putere în plexul olfactiv. Nu le dăm gurilor noastre nicio şansă să lase apa pentru că deja sunt ocupate cu mestecatul. Se aud doar gemete înfundate... O tobă mare ne trezeşte brusc şi, fără să mai căutam invitaţia, mergem la nunta de pe prima stradă la stânga.

Suntem bine primiţi şi, în timp ce nuntaşii îşi văd de-ale lor, noi ne facem primii prieteni. Veselia este mare şi cu toţii se uită la dansatorii care ştiind că sunt priviţi, lovesc mai tare asfaltul. Şi pentru că lumea este de fapt un loc destul de mic, regăsesc în spectacolul din faţa mea ceva din nunţile de la noi. Când tot cartierul iese la geam să se uite şi când o mulţime de gură cască se uită uneori chiar şi la emisiuni tv la hainele mirilor.

Suntem serviţi cu apă rece şi după alte câteva dansuri ne hotărâm să plecăm fără să mai vedem zestrea fetei. Noaptea ne acoperă pe toţi şi, pentru prima dată de când am plecat, nu ne-am mai gândit la locul de campare. După o astfel de zi nici nu mai contează – şi pentru că avem destulă motorină, gonim nebuni mai departe prin noaptea cu numărul 1001.

Chiar nu mai contează ce a urmat după aceea şi chiar dacă m-aţi ruga, tot nu v-aş spune.

Nu pentru că nu m-aţi crede că am ajuns pe Lună şi pe drumul de întoarcere ne-am întâlnit cu Iuri Gagarin, ci pentru că pur şi simplu sunt lucruri pe care uneori trebuie să le ţii numai pentru tine. Chiar dacă cei de pe Facebook nu vor afla niciodată.