De la Bârca la Viena şi înapoi (XLV)

20 ianuarie 1979(n.r. - continuare) Visează noaptea urât şi îl strig, şi el a învăţat să mă strige şi el când simte că sunt în pericol, când din celulele mele s-ar putea întruchipa un duşman care să-mi facă rău dinăuntru şi din afară.

Nu mi-am închipuit că pot fi atât de caraghios, atât de prăpăstios şi de distrus şi de recompus în toate ale mele şi-n toate ale oamenilor buni lângă un trup firav de-al cărui somn şi de a cărui viaţă simt că n-are dreptul să se atingă nimeni. Şi-n acelaşi timp, cum e el alături de mine cu totul, şi-i atât de lucid cu privire la viaţa trăită alături de mama sa, sunt dator să înţeleg marea ei suferinţă.

Cu cât îl cunosc mai bine pe Andrei, cu atât îmi dau seama de ce nu voia Constanţa să ne lase să ne apropiem. Ştia ea, simţea ea că nu ne va mai putea despărţi nimeni. Îi înţeleg suferinţa şi i-o omagiez, deşi ea niciodată nu a respectat suferinţa mea. Căci oricât aş fi de îndreptăţit s-o condamn pentru ceea ce i-a făcut rău lui Andrei, totuşi trebuie să spun aici, cu toată dreptatea şi cu tot sufletul, că ea a fost aceea care l-a purtat în pântece. Că nu ştiu dacă eu însumi aş putea accepta şi înţelege cum o parte a mea, pe care o puteau strivi când încă nu exista limpede, o parte a mea, a vieţii şi suferinţei mele să-mi fie luată de altcineva, chiar dacă acel altcineva e tatăl acelui copil, tată cu care, iată, el seamănă în enorm de multe privinţeţ.

Astăzi, sâmbătă, 20 ianuarie 1979, îţi făgăduiesc, Andrei, că vei avea în jurul tău căldura pe care ai avut-o când te proteja pântecul sfânt al mamei tale.

Şi-acum trezeşte-te, puiule. Mergem să facem cumpărături, (mergem la Gerngrüs), mergem prin oraş, ne plimbăm cât putem. Diseară tata merge la Catedrala Sfântul Ştefan, cea mai mare catedrală gotică din lume.

Renunţ la multe amănunte, aşa cum n-am făcut-o în prima parte a jurnalului de faţă, pentru că o esenţă cutremurătoare mi s-a dezvăluit mai ales în partea din urmă a şederii mele la Viena.

Am trăit sâmbătă, 20 ianuarie 1979, la orele serii, una din cele mai teribile, mai decisive experienţe ale vieţii mele.

Andrei rămâne acasă, programul de televizor e bogat. Eu merg împreună cu Valeriu Dinică la Catedrala Ştefan's Dom. Este ora 19 fără trei minute. Bat clopotele de tremură podurile de peste Dunăre. Aştept, îndreptându-mă spre Catedrala Sfântul Ştefan, s-o văd ridicându-se mare şi strivitoare la cer. Şi să cadă apoi asupra clopotelor, să le zbată cum n-au fost zbătute niciodată.

19 fără un minut. Fac pasul ultim şi intru. Mă aflu în cea mai mare catedrală gotică din lume. Cea mai celebră. Cea mai orgolioasă. Aici au fost înscăunaţi toţi împăraţii Austriei. Ei păşeau blând pe piatra acestei catedrale şi le simţeam talpa până-n rărunchii Carpaţilor. Ei convorbeau de-aici cu Dumnezeul credinţei şi misiunii lor şi noi tăceam în tranşeele speranţei că măcar fraţii se vor aduna într-un singur stat al românilor risipiţi de repetate fărădelegi.

Ora 19 punct. Vorbele pe care le spun gura mea le formează nu din aer, ci din dangăt de clopot. Clopotele de azi ale Vienei învălmăşesc funinginea oraşului modern şi tuberculoşii încep să tuşească în spitalele condamnării lor, atât de agitat e aerul pe aceste mari clopote care, când se legănau în turnurile lor, câţiva metri de-a dreapta, câţiva metri de-a stânga stâlpilor de susţinere, mutau mai adânc în pământurile popoarelor graniţa acestui imperiu care, pedepsitor şi cinic, exemplar şi pedagogic, avea să se soldeze până la urmă cu una din puţinele ţări neutre ale Europei. Atât. Dintr-un imperiu care pe dangătele clopotelor de la Catedrala Sfântul Ştefan formula graniţe - o Austrie neutrală.

În catedrală e destul de multă lume. Dar oamenii par infimi în această imensitate de piatră scumpă. Hainele sobre ale celor ce populează catedrala nu par decât un adaos la imensitatea catedralei şi sunt, în fond, un semn de renunţare la identitate din partea celor care le poartă.

Catedrala aceasta are nevoie de o măreţie a ei făcută dintr-o necesitate de a crede şi de a fi solemn, dar în acelaşi timp şi din acceptarea de către supuşii acestei catedrale că sunt mici, neînsemnaţi şi că tot ce au bun trebuie inclus în măreţia lăcaşului credinţei lor. Chiar hainele, repet, sobre cum sunt,  nu par decât fâşii de marmură neagră, aşchii de întuneric medieval adăugate fără nici o crâcnire zidirii somptuoase, apăsătoare şi solemne.

Mergem printre credincioşi.

Suntem îndrumaţi către primul rând, stânga. Bine măcar că e stânga. Atâta legătură ne-a mai rămas cu perioada UTM-istă.

Şi iată, în această imensitate anonimă, primele pete de culoare. Mă bucur că sunt ale unor surori ale mele. Sunt româncele din corul bisericii române. Ele poartă costumele lor naţionale. În tot negrul abia nuanţat al Catedralei Sf. Ştefan, acele costume aduc o amăgitoare şi dureroasă speranţă de diversitate. Niciodată nu mi-a plăcut să compar nimic din cele ale lumii cu o floare. Dar corul mic şi sărman al bisericii române din Viena părea un buchet de flori răsărit învingător peste perimetrul de încleştare al unei cariere de marmură neagră.

Sau părea o lumină.

Sau le iubeam eu pentru că erau surorile noastre. Deşi unele dintre ele nici nu mai ştiu româneşte, deşi nu mai vorbesc româneşte decât când cântă în corul bisericii.

Sunt puţine şi nu tinere. Sunt bătrâne. Nu cred că în afară a două au sub 50 de ani. Închid ochii şi parcă mă simt undeva în Muscel. Undeva unde le-aş adăuga naturii pe aceste femei curate în simplitatea lor, pe aceste austriece care-şi mai aduc aminte din când în când că sunt românce.

Încă o dacă simt dimensiunile catedralei. Parcă m-aş afla undeva între Cheile Bicazului. Doar că acolo aşteptam cu teamă să nu se prăbuşească muntele pe mine. Aici altceva mă face să mă simt mic şi neînsemnat. Îmi dau seama încă o dată că în acest echilibru pe care nimic n-ar părea în stare să-l clintească principala sursă de dezechilibru apare în om. Cum se simte el, omul, între Cheile Bicazului mi-era teamă să nu se răstoarne munţii peste mine. Aici mi-era teamă să nu cad eu. În starea în care mă aflu şi dacă aş repeta drumul până la acest scaun din catedrală probabil că aş rezista cu greu soluţiilor pe care mi le-ar propune biserica de această credinţă. Într-o casă mică şi albă sau chiar într-o biserică ortodoxă e greu să striveşti omul. Chiar faptul că vede un chip pe perete şi în afara unor amănunte exterioare acel chip seamănă cu chipul părinţilor săi sau cu chipul său îi dă omului o senzaţie de intimitate şi de raport posibil cu acea credinţă.

Instanţa de recurs e pe perete.

Un zid alb îi poate sugera cel mult boala. Dar nu neputinţa. Nu părerea că nu există.

Uite-aşa mă simt eu acum. O mâzgălitură într-o carieră de marmură. Un rest financiar aruncat sub candelabrele Catedralei Sf. Ştefan de clientul grăbit să încheie veacul.

Aud pe cineva tuşind o dată cu stingerea bătăilor de clopote şi mi se pare că e bine. Suntem încă vii. Mai tuşim.

Lumea continuă.

Prelaţii încă n-au apărut. E 19 şi 4 minute. Scriu în timp ce faptele se petrec.

E 19 şi 5 minute.

Vom întârzia cu siguranţă la întâlnirea cu mileniul trei dacă nici

biserica aceasta, catolică, nu mai e punctuală.

Dar soneria dă semnalul.

Se-aude orga. Aş putea spune că orga organizează aerul catedralei. Ne ridicăm în picioare.

Vine soborul prelaţilor. Mi se pare imens. În totalitatea lui. Luaţi fiecare în parte, componenţii acestui sobor sunt oameni sărmani. Biete relicve în Catedrala Sf. Ştefan.

Se află aici toţi clericii acreditaţi la Viena. Toţi clericii bisericilor răsăritene. Îşi iau locurile. Cu câteva clipe înainte, în faţa rândului întâi, patru tineri îngenuncheaseră împreună cu ceilalţi şi abia se stăpâneau din râs. Îngenuncheaseră formal. Râdeau profund.

(Va urma)

 
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri