Fericirea de a fi aproape de nemărginire

PROVOCARE  •  URCUŞ SPRE MUNTELE MERU.
Prima zi de urcuş nu poate fi uitată uşor, mai ales că la sfârşitul zilei aveam şase ore de mers neîtrerupt. Dar efortul de a doua zi a fost mult mai provocator.

Prima zi nu poate fi uitată şi pentru că, din acea zi, Kilimanjaro mi-a rămas în minte ca un munte "de escaladat" în viitor. Dar, deocamdată, obiectivul era Meru.

La finele primei zile, după şase ore de urcuş neîtrerupt, am ajuns la un popas amenajat special pentru cei aventuroşi ca noi. Popasul era o simplă "colecţie" de câteva căsuţe aranjate în cerc în jurul unei poieniţe, pe un platou care ne permitea să vedem poalele muntelui şi drumul parcurs. M-am răcorit într-un lighean cu apă călduţă şi apoi m-am aşezat pe terasa "restaurantului" (o căsuţă puţin mai mare decât cea în care urma să dormim, cu patru mese de lemn "asigurate" de bucătarii celor patru grupuri de "urcători" care petreceau noaptea în acelaşi popas) ca să văd apusul.

Noapte rece, trup cald
În timp ce blândele raze portocalii îmi încălzeau plăcut picioarele care mă dureau de la urcuş, am auzit un zgomot la câţiva metri de noi. Mă uit şi zăresc minunata şi eleganta apariţie a unei girafe. S-a apropiat mai mult de mine şi mi s-a părut că se uita curioasă la mine cu ochii ei enormi şi blânzi. Am privit-o, fermecată de minutele pe care le-a petrecut în apropierea mea. Îmi imaginam cum avea un zâmbet de cochetărie în mintea ei, ştiind că este admirată.

Noaptea  a fost rece şi am fost fericită că alături de mine aveam un trup cald… Ne-am trezit din nou foarte devreme, când a bătut bucă-tarul la uşă şi ne-a adus ceai fierbinte. Am pus haine mai groase pe mine şi m-am aventurat în aerul rece de afară. Urcuşul din această a doua zi a fost mult mai provocator. Pe măsură ce urcam, vegetaţia se schimba, florile multicolore se pierdeau şi au început să apară mărăcinii pământului mai uscat. Cărarea a devenit mai abruptă şi după opt ore de urcuş am ajuns la popasul pregătit fără pic de suflare. Atinsesem înălţimea de 3.000 de metri, aerul se rarefiase şi simţeam deja acel cunoscut gol în stomac şi ameţeala care-mi făcea capul să plutească.  

Cina. Am "petrecut" restul serii cu băieţii care ne însoţeau ca hamali. Mi-am încercat cunoştinţele în limba Swahili – spre amuzamentul lor. Se distrau pe seama mea şi mă provocau să le repet cuvintele greu învăţate… Ce drăguţi! Dar începusem să mă acomodez cu altitudinea şi le-am făcut plăcerea. La rândul meu i-am învăţat câteva cuvinte noi în engleză, ca să le fie de ajutor la următoarele grupe de turişti.

După o cină caldă cu "ugli" (versiunea africană a mămăligii noastre) şi mâncare tipic africană cu carne (aproape ca o tocăniţă, dar mult mai… "rustică") am adormit ca un bebeluş. A treia zi, trezirea a fost la miezul nopţii. Afară era lapoviţă. M-am încotoşmănit cu toate hainele pe care le aveam: pantaloni de zăpadă, jachetă groasă cu glugă şi o "lanternă de cap" peste căciula călduroasă. Am rămas şase persoane din cele patru grupuri, care au început urcarea în aceeaşi zi ca noi, ca să parcurgem ultima porţiune. Ceilalţi au renunţat ori de la oboseală, ori de la altitudine, ori de la frică. Eu mă credeam mare şi tare, pentru că mai urcasem pe munte, dar nu eram pregătită pentru ce avea să urmeze.

 (Va urma)