Goana după Alaska (VII)

O tăcere adâncă se lasă, deodată, pe tot vasul. Preţ de-o clipă parcă lumea a încremenit. La orizont, ghea­ţă albastră. Transparenţa ei întâi te amuţeşte, apoi îţi scapă din toţi rărunchii un strigăt anima­lic. Gheţarul Hubbard se arată în toată splendoarea, trezind în tine o fiară albastră şi... transparentă!

Probabil cineva a rămas blocat în unul dintre lifturile de sticlă, probabil cineva şi-a blocat tratamentul de întinerire, probabil pălăria din fâş a bătrânei lady a zburat undeva prin frigiderele vaporului (!), probabil marele tort (din restaurantul principal) cu o chestie din gheaţă în vârf a fost abandonat, probabil fitness-ul de la nu ştiu care etaj al vaporului trăieşte o dramă! Aproape toată lumea se află pe punte, deoarece vasul a ancorat la Hubbard Glacier. Unul dintre puţinii gheţari din lume care „nu se mişcă în pasul obişnuit glaciar" - după cum am citit undeva. Un gheţar absolut atipic, care înaintează, şi înaintează, în ritmul lui neobişnuit.

Atât de neobişnuit, încât la un moment dat ar putea bloca intrarea în fiordul Russel Fjord. Şi, dacă s-ar întâmpla acest lucru, Hubbard ar prtea deveni „creatorul" celui mai mare lac glaciar din toate timpurile.

CLIPA
Simţi, fără să vrei, un nod în gât. Nu îţi vine să crezi în ceea ce se spune, şi anume că aproape toţi gheţarii din Alaska s-au retras sau s-au micşorat - după cum menţionează nişte rapoarte realizate de U.S. Geological Survey. Aproape 5% din suprafaţa Alaskăi este acoperită cu mai mult de 100.000 de gheţari. Un cercetător-geolog, Bruce Molina, a scris o carte intitulată „Gheţarii din Alaska", în care notează că în timp ce câţiva dintre gheţarii Alaskăi avansează, 99% dintre ei se retrag. Molina a mers mai departe şi a început să fotografieze gheţarii din Parcul Naţional Glaciar Montana, prezentând retragerea semnificativă a gheţarilor. Noua carte despre gheţarii din Alaska foloseşte imagini din satelit, fotografii de pe teren, hărţi şi alte studii care documentează acest întreg fenomen al retragerii gheţarilor început la mijlocul secolului al XIX-lea.

Molina chiar mărturiseşte că „unii dintre gheţari chiar au dispărut de când a început studiul asupra lor". Alina mă atenţionează că mai bine rămâneam lângă tortul cu moţ din gheaţă decât să stric poezia clipei cu ceva ştiinţific. Nu e ceva ştiinţific, doar mi-am adus aminte în ce lume dură trăim...

Nici un raport din lume nu îmi poate lua frumuseţea clipei pe care o trăiesc: kilometri pătraţi de gheaţă albastră, translucidă. Iar pe puntea vasului, o mulţime albastră de uimire şi translucidă de plăcere. Potrivit specialiştilor, bucăţi de gheaţă se separă de Hubbard, într-un proces numit „galopare", iar când gheaţa se prăbuşeşte în mare se aude un zgomot puternic, iar sunetul se propagă pe câteva zeci de mile. În „difuzoare" ni se spune că putem experimenta un strigăt la unison, al cărui zgomot va „izbi" aerul, putând să determine desprinderea de bucăţi de gheaţă! Nu, mulţumim. De ce să distrugem minunea clipei albastre?!?

Va urma