Goana după Alaska (VIII)

O clipă albastră pe care mi-o dăruieşte un gheţar albastru. Cu aşa ceva nu te întâlneşti în fiecare zi. Sau chiar în fiecare noapte aş putea spune! Deşi noaptea „alas­kiană" mi-a oferit deja întâlnirea cu o lună de nedescris şi aproape imposibil de fotografiat...

Prin urmare, îmi trăiesc momentul albastru lângă gheţarul Hubbard. Realizez că, pe măsură ce înaintăm „în Alaska", totul devine misterios, de le­gendă, parcă soarele uită pe ce lume este, parcă luna nu îşi mai găseşte locul. De fapt, la propriu nu îşi mai găseşte locul, i-am văzut rotirea! Preţ de-o clipă, încă din prima noapte petrecută pe vapor, dar mai ales acum, când s-a lăsat noaptea pe lângă Hubbard. Alina zice că mi se trage de la gheţar, „că ai fixat toată ziua gheţarul ăsta şi rămăşiţele lui, de parcă ai fi nebun!". Auzi, rămăşiţe de gheţar!

S-o crezi tu, Alina, mi se trage demult, de când „fixam" paginile cărţii „Fram, ursul polar", fără nici o legătură cu Alaska. Mi-a intrat în creier şi în piele povestea aceea, iar acum, când văd gheţuri, mi se pare că mă aflu în mijlocul unei poveşti fără sfârşit, ceea ce pare uimitor pentru mine - un om care mă ştii cum sunt, dragă Alina... Plus că dependenţa mea de National Geographic s-a volatilizat în spectacolul unei realităţi uimitoare. Ce să o mai întoarcem, deşi par „miştocar" şi greu impresionabil, de fapt sunt un sentimental, asta este. Să-i mai spun şi că mi-e dor de-o auroră boreală?!?

NUANŢE
Aflu că aurora boreală a putut fi văzută pe aici în ianuarie, deci slabe speranţe să o văd acum. S-ar putea să cer prea mult... Deoarece eu nu mă compar cu eschimoşii, amerindienii, şi cei mai mari exploratori ai lumii care au descris aurora boreală (fiecare are câte o legendă despre ea, şi doream şi eu să am legenda mea!). Eschimoşii credeau că aurora boreală este atât de periculoasă, încât purtau cu ei cuţite ca să o sperie. Indienii Eyak erau convinşi că luminile nordului sunt semn că va începe un război. Cea mai veche legendă s-a născut atunci când pe cer au apărut mai multe nuanţe de roşu închis pe care oamenii le-au asociat cu ideea de moarte şi sânge.

După ce am înnebunit vaporul cu părerile mele despre luna „pur alaskiană" - aşa mi-a plăcut foarte mult să o numesc încă de la bun început, aflu de la ofiţerii de bord bine documentaţi că Institutul Geofizic al Universităţii din Alaska are cea mai mare staţie de supraveghere. Camere specializate şi spectroscoape de ultimă generaţie observă, pe lângă lună, fiecare schimbare din atmosferă şi încearcă să dea o explicaţie fiecărui fenomen apărut. Desi­gur, specialiştii spun că aurora boreală poate cauza schimbări importante ale climei, dar nu războaie şi măceluri - după cum spun legendele. Majoritatea turiştilor vin să viziteze Alaska pentru aurora boreală, eu mă mulţumesc cu o Alaska care mi se întipăreşte în memorie cu o lună cum n-am mai văzut şi un prim gheţar fantastic.

A trecut o zi şi o noapte după Hubbard (cum sună, ca într-un film SF!). Se anunţă o altă zi. Însorită. Ne apropiem de un alt gheţar - Glacier Bay, iar curioasa şi năbădăioasă doamnă cu pălărie din fâş (care era să mă dărâme când alerga pe punte ca să-l vadă pe Hubbard) este iar pregătită să „asalteze" un gheţar. Cu toate „ustensilele" pregătite pentru a imortaliza momentul. Mie îmi trebuie în primul rând ustensilele sufletului...

Va urma