Insula de sare

Cate locuri mai sunt in Europa pe care turismul de masa sa nu le fi transformat (inca) in masina de tocat turisti? Astazi, cand globalizarea ne face sa gasim aceeasi sticla de racoritoare in orice supermarket al lumii, ce sanse mai avem sa dam de ceva autentic care sa miroasa a pasiune, truda si vointa?

Vreau sa povestesc despre trei insule de pe coasta occidentala a Siciliei, in municipiul Trapani. O Sicilie pe care ne incapatanam sa o gandim ca pe o coaja de pamant arsa de Soare si bantuita de mafioti si care, de fapt, ofera un pamant, o cultura, o traditie, o gastronomie si o ospitalitate care, pe cai tainice, intra si raman in inima vizitatorului.

Mozia, Mothia sau Motya era numele orasului pe care fenicienii il construisera pe insula. Astazi, numele acesteia este San Pantaleo iar Diodor Sicilianul (90-27 i.Hr.) spunea despre ea ca era '... o insula (..) infrumusetata la cel mai inalt nivel cu nenumarate case frumoase, datorita prosperitatii locuitorilor sai'.

Felul in care se ajunge la insula merita si el sa fie povestit. De-a lungul strazii care duce de la Trapani la Marsala se intinde o nesfarsita oglinda de apa impartita, prin carari inguste de pamant, in zeci de dreptunghiuri printre care se ridica, ici-colo, cate o moara de vant. Este vorba de salinele trapaneze, al caror inceput se pierde in vremurile fenicienilor. Privelistea e magnifica. Din cand in cand, se vede cate o 'capita' de sare sclipitor de alba – lunga si scunda. Toamna, ca sa le fereasca de intemperii, movilele acestea sunt acoperite de tigle in culori pastelate care, fara voie, adauga farmec. Sarea, element discret, modest dar atat de important pentru viata omului. Daca n-ar fi sare, ma gandesc, zilele astea n-as fi mancat masline, nici capere: prea amare pentru a fi consumate sub forma lor naturala. Dar cate lucruri n-ar exista fara sare? Lista e nesfarsita. Soldatii romani, imi vine in minte, aveau o parte din solda platita in natura, cu sare: tocmai, 'sala­rium', salarul.

La imbarcader urcam in barci cu fundul plat si pornim, pe coridoare albastre, spre Stagnone, cea mai mare laguna a Siciliei. De jur imprejur, pana unde ajunge privirea, in dreptunghiurile de apa batute de Soare si vant, se naste, tacut, sarea.

Stagnone, un imens 'iaz' de apa foarte sarata de 200 ha dar adanc de-o schioapa – in general 30-40 cm, a fost declarat rezerva naturala in 1984. Astfel protejate, fauna si flora acestor locuri sunt un pretios material de studiu, dar si de placerea vizitatorului. Aici mai traieste inca murexul, molusca din care fenicienii obtineau purpura. Si tot aici, in anume perioade ale anului, soseste fenicopterul, maiestuoasa pasare cu aripile roz.

Incet, ne apropiem de Mozia, barca aluneca lin, uneori se freaca de algele verzi de pe fundul mlastinos. In 1921, arheologul englez Joseph Whitaker, convins ca nu se putea ca meleagurile acestea sa nu fi avut o importanta strategica, a cumparat cele 45 ha de teren ale insulei si a inceput sapaturi arheologice care continua si in ziua de azi. Au iesit deja la iveala temple, necropole, cladiri, bijuterii, ustensile... De-a lungul coastei se vad o parte din zidurile care inconjurau orasul pe o lungime de 2,5 km si care ajungeau pana la 10 m inaltime. De fapt insa cetatea dispunea de o formidabila aparare naturala: fiind inconjurata de apa atat de joasa, nici un dusman n-ar fi putut sa o atace decat cu... prea putin razboinicele barci cu fundul plat ca aceasta pe care ma aflu. Printre ultimele descoperiri, unica strada pavata care permitea accesul la cetate si care acum e scufundata sub cateva palme de apa. Strada, care dateaza din sec. VI i.Hr., are lungimea de 2,2 km si latimea de 7,5 m, asadar permitea trecerea simultana a doua care in cele doua sensuri.

In muzeul creat pe insula de Whitaker atrage atentia o stat­uie de marmura numita 'Tanarul din Mozia', care dateaza din sec. V i.Hr. Descoperita in 1979, statuia inca nu si-a revelat toate secretele. Tanarul poate sa fie oricine, o zeitate feniciana sau un soldat, inca nu ne este dat sa stim. Nu avem decat sa privim cu ochiul liber, ca sa realizam valoarea artistului necunoscut care a sculptat statuia. Tunica pe care o poarta, incretita in falduri dese, lasa sa se ghiceasca corpul atletic, marmura devine aproape transparenta. Cat despre degetele infipte in soldul de piatra, gandul mi se indreapta spre o alta statuie, pe care Bernini o va face peste vreo 12 secole, 'Rapirea Proserpinei'. In ambele lucrari, artistii – unul cunoscut, celuilalt nu i se stie nici numele – au stiut sa transforme marmura in carne moale.

Muzeul e inconjurat de un parc in care se amesteca parfumul citricelor cu cel al florilor de leandru si de iasomie. Mai incolo incep intinderi de vita-de-vie – un soi local, Grillo – cu care un producator cu multe generatii nobiliare in spate a tinut sa completeze peisajul acesta magic. Fiindca a inteles, la fel ca multi altii de pe aici, ca omul trebuie sa fie intors cu fata spre viitor, dar sa aiba radacinile bine infipte in trecutul celor care l-au precedat, adica in propria sa istorie.