Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"După ce a primit Scrisori către fiul meu, fiu-meu mi-a zis: «Tata, nu pot să te percep ca autor. Nu mai ştiu care din doi eşti tu»", scrie Gabriel Liiceanu. Dumnezeule, cât reproş în puţinătatea de vocabule! Ce simte oare un părinte în faţa unei astfel de mustrări venite tocmai dinspre fiul său? Aşadar, "Un autor nu-ţi poate fi apropiat ca om decât dacă-l sacrifici ca autor. Familiaritatea cu omul blochează accesul la «spiritul obiectiv» al textului." Or, ca să-ţi salvezi tatăl, ucizi scriitorul, un paricid doar imaginar. Sau invers, dacă-l iubeşti cu tot dinadinsul pe autor. Teribilă dilemă...
***
Micuţul portughez plânge de se zguduie uscatul. Plânge şi se zbate de moarte în mâna mamei sale, o femeie uscăţivă şi urâtă ca un gardian de penitenciar. Prichindelul, să aibă cinci ani, nu vrea să intre în apă şi d-aia se pune de-a curmezişul ţipând ca un apucat. Mama-sa îl sileşte şi-l bruftuluieşte, iar când nervii îi cedează, îl plesneşte cu palma pe unde nimereşte. Piciul îşi înteţeşte plânsul, picioruşele i se înfig în nisip, zvârcolindu-se să scape din strânsoare. Degeaba, zgripţuroaica îl ia cu forţa şi-l bagă în apă. Ce ţi-e şi cu femeile astea, toată viaţa şi-o irosesc luptându-se cu bărbatul. Înverşunate şi tenace, de parcă la atâtica au fost hărăzite pe pământ. Să-l aducă pe drumul lor pe bărbat, să-l ţină în lesă, să-l dreseze şi să-şi verse fierea în fiecare porţie de trăire. Şi toate din teama de a nu fi părăsite, de a nu fi făcute de pomină în poporul de muieri-jandarm.
***
Prin clasa a VI-a am mers în vacanţă cu mama în Munţii Bucegi. La un moment dat, grupul de onetişti trebuia să plece de la cabana "Babele" la Buşteni, pe un traseu lung, dar neaccidentat, facil. Am luat-o de unul singur spre oraş. Mă încurca pasul celor mari, îmi întârzia desprinderea, nu mă regăseam în el. Desigur, am ajuns cu mult înainte ca ei să sosească la teleferic. Când am zărit chipul mamei, am realizat spaima pe care i-am produs-o. A trăit câteva ceasuri cu senzaţia că m-a pierdut. De atunci, mama visează des că mă pierde, şi căutarea o înfricoşează, îi ferfeniţează noaptea. Cert e că din vara aceea mama a început să mă piardă puţin câte puţin...
***
Un avion uşor (o fi aeroplan?) se învârte deasupra Oceanului, descriind bucle ameţitoare. Se înalţă drept, se răsuceşte, apoi se lasă în picaj, atingând aproape luciul apei. Tumbe aviatice, pe gustul spectatorilor ocazionali. Când se ridică perpendicular pe sol, pare o cruce de care e răstignit Fiul Domnului. Şi-aşa vertical, avionul suie spre cer, cu Hristos cu tot. Dar chiar, câte acrobaţii s-au făcut în ultimele două mii de ani cu pilduitoarea crucificare a lui Iisus!
***
Ea e încă tânără şi neverosimil de frumoasă. O amforă cu pielea albă, provocatoare, dar fără a fi vulgară. Păr gălbui, revărsat în onduleuri mătăsoase. Ochi albaştri, pe un chip parcă desenat. Păşeşte cu graţie, conştientă de magnetismul stârnit în jur. Bărbatul care o însoţeşte e grizonat şi măsliniu, se mişcă semeţ prin furnicarul ce-l înconjoară. Îi văd zi de zi pe plajă, plimbându-se ori mângâindu-se tandru. Se iubesc, e clar, şi par desprinşi dintr-o poveste. Le lucesc privirile, iar trupurile freamătă când se ating. Scânteiază. În monotonia locului, siluetele lor, atât de electrice, sunt singurele altcumva. Aripi de albatros le-au înmugurit pe umeri şi, cu ele crescute, dau ocol încremenirii pământene. Iubirea are darul ăsta miraculos de a înaripa, de a imponderabiliza oamenii.
***
Grupul de copii "debarcă" pe plajă. Supraveghetorii îi aranjează în cerc, la distanţe egale unul de altul. Fiecare are agăţată la gât o tăbliţă cu numele şi adresa. Să nu se împrăştie aiurea. Ţâncii învaţă astfel din pruncie că n-ai cum să scapi de propria-ţi identitate, că ea te va urmări în veci. Şi cât ţi-ai dori s-o uiţi uneori, să evadezi din ea!
Prichindeii sunt duşi apoi la scăldat încolonaţi doi câte doi, să poată fi lesne supravegheaţi. Puii de om trebuie să ştie că în viaţă supravieţuieşti doar în ceată, în gaşcă, în clan. Păi, ce altceva sunt neamurile sau partidele politice, ori grupările mafiote, sau nomenclaturile felurite? Cine iese din turmă riscă să fie linşat de ceilalţi sau să trăiască la marginea lumii, repudiat şi contagios.
***
Până azi n-am priceput de ce se spune că limba română aduce mult cu cea portugheză. Cu armâna neîndoielnic, însă cu româna mai va, mă încăpăţânez într-o nedumerire compactă. Ascultându-i pe copiii din preajma mea am trăit revelaţia straniei asemănări. Nu în conţinut, ci în intonaţie, în muzicalitate. Ritmul e acelaşi şi de aici similitudinile de formă.
"Do you speak english?", îl întreb pe un ospătar. "Cam aşa", îmi răspunde el uşor încurcat, şi ce dovadă mai bună a înrudirii de limbă doriţi?
***
Parcă am mai văzut tabloul acesta! Mă simt ca la Mangalia altădată. Viermuială gălăgioasă, cu cearşafuri lipite unul de altul, cu gospodine care discută răstit, cu băştinaşi întârziaţi în şuete deocheate. Copii zvârlindu-ţi nisip în ochi, mingi şutate oriunde de fotbalişti ocazionali. Negustori ambulanţi şi reclame răcnite. Un carnaval cu iz sindical şi plebeu.
(Va urma)
