La rece despre o ţară-n clocot

„Va fi ori dragoste la prima vedere, ori respingere din prima clipă.” E replica pe care, sub o formă sau foarte puţin alta, am auzit-o mai des decât „Bună ziua” din clipa în care am aflat că plec în India pentru o săptămână. Am pornit la drum mai îngrijorată decât dacă aş fi ştiut că mă duc să-mi întâlnesc potenţialul viitor soţ dintr-o căsătorie aranjată. După două zile eram deja alarmată: nici nu voiam să mă fac una cu pământul în care s-a săpat fundaţia Taj Mahalului, nici nu imploram să fiu trimisă la Bucureşti cu primul avion. A nu avea nici o chimie cu India era un gând cât se poate de dezamăgitor. Iar a nu avea vorbele la mine când eram întrebată cum mi se pare era de-a dreptul înspăimântător.

Se întinde pe o suprafaţă de aproape 3,6 milioane de kilometri pătraţi. Durează însă şapte ore să par­curgi pe şosea un traseu de 200 de kilometri.

Exportă creiere valoroase unor companii ca Microsoft ori IBM sau unei agenţii guvernamentale ca NASA. Totuşi, 60% din populaţie este analfabetă.

Înregistrează de la an la an o creştere economică ame­ţitoare, mai ales în vremuri când state europene se bucură pentru un milimetru peste zero la capito­lul „PIB”. Cu toate acestea, aproape 40% din po­pu­laţie tră­­ieşte sub limita sărăciei.

Oferă patrimoniului cultural mondial monumente im­­presionante ridicate în memoria unor morţi celebri. Din păcate, nu le poate oferi viilor de azi şi de mâi­ne un adă­post mai bun decât îngrămădeala de pre­late şi cartoane sub care se află metrul pătrat de tro­tuar căruia mulţi îi spun „acasă”.

Statisticile şi munca de documentare nu te ajută să-ţi imaginezi şi, poate, nici să înţelegi India. Iar contras­tele din uriaşa ţară dau o senzaţie de vertij. O senzaţie despre care vrei să vorbeşti, dar pentru care nu găseşti cuvinte. La fel cum e posibil să n-ai cuvintele la tine când eşti întrebat de cei de-acasă cum îţi e acolo şi dacă îţi place sau nu.

Pe hârtie, o incursiune indiană nu ar trebui să-l şocheze din cale-afară pe un român. Trăim într-o ţară bună prietenă cu contrastele, unde reşedinţele perso­nale de mare calibru convieţuiesc cu ghetourile gen Ferentari, unde bisericile din lemn se ridică din acelaşi pă­mânt ca blocurile din sticlă şi oţel, vacile şi oile împart carosabilul cu cele mai noi apariţii din saloanele auto internaţionale. Şi de unde nu lipsesc gunoaiele, câinii fără stăpân şi persoanele fără adăpost.

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

Contraste asemănătoare au în New Delhi, Agra sau Bangalore efectul unui pumn în plex. Pentru că luxul este „mai lux”, iar sărăcia este mult „mai sărăcie”. Pentru că scuarurile din intersecţiile capitalei sunt locuite, iar lângă borduri se amestecă în câte-un tuci o fiertură imposibil de identificat. Pentru că peste drum de un mall de unde-ţi fac cu ochiul toate firmele mari de îmbrăcăminte, încălţăminte, aparatură electro­nică şi lanţurile de fast-food trăiesc (cumva la figurat) oameni care şi-au înjghebat trei pături pe trotuar, şi-au legat vaca de-un copac şi o lasă să amuşine aceleaşi gunoaie prin care bebeluşi cu ochi arzând învaţă mersul de-a buşilea. Pentru că sub pasarelele care fluidizează eficient traficul fac focul şi se-nghesuie unii-ntr-alţii locuitori anonimi ai marelui oraş.

Nu ştii ce te şochează mai întâi – asta după ce ai depăşit şocul olfactiv provocat de mirosul dulceag (doar dulceag, ţinând cont de faptul că primul contact are loc la New Delhi într-o dimineaţă de ianuarie). E posibil să fie aglomeraţia strivitoare care te face să vrei să dispari sub scaun văzând cât de aproape pot trece una pe lângă alta două maşini. Nu te va lăsa indiferent nici amănuntul că atât străzile din capitală, cât şi ruta de acces către Agra (oraşul unde se află faimosul Taj Mahal) sunt un muzeu contemporan al istoriei mijloacelor de transport din ultimele două secole, unde circulă roată la roată autobuze decrepite şi tixite, microbuze, autoturisme de toate categoriile, căruţe trase de boi, ricşe şi motociclete. Şi oricât de învăţat te crezi cu traficul haotic, o să-ţi doreşti să surzeşti după câ­teva zile în compania sonoră a inevitabilelor şi permanentelor claxoane care servesc în loc de „Fă-mi loc”, „Vezi că sunt şi eu aici”, „Ai grijă!”, „Mulţumesc!”, „Băăăăăăăăăăăăăăăăă!!!”, „Ba pe-a...” sau de „Nu ţi-e ruşine?!”. Te va intriga faptul că nu vezi oameni sărutându-se sau ţinându-se de mână, dar vezi persoane făcându-şi nevoile pe marginea drumului, precum şi avertismentele de tipul „Nu urinaţi aici” inscripţionate pe garduri.

Aceeaşi stradă care în unele momente te lasă perplex şi în altele te sperie de-a dreptul îşi va smulge însă zâmbete şi îţi va încălzi sufletul. Pentru că există o inocenţă şi un permanent freamăt al Indiei şi al indienilor care nu te pot lăsa indiferent. Oamenii îţi zâmbesc şi îşi zâmbesc cum n-o să vezi prea des în aglomeraţiile urbane bucureştene, de pildă. În zilele libere, se înghesuie cot la cot cu turiştii străini să viziteze atracţiile culturale, stând la cozi cum nu se prea întâlnesc la Muzeul Ţăranului Român sau la Palatul Parlamentului. Iar faţă de caucazieni resimt o atracţie şi o curiozitate un pic greu de digerat în primele momente. „Oamenii de aici ştiu că albii au bani, motiv pentru care albii sunt asociaţi cu ideea de succes, de reuşită în viaţă. De aceea vor să fie în preajma voastră şi să se şi fotografieze cu voi”, este explicaţia pe care am primit-o de la însoţitorul grupului nostru între două şedinţe foto la care localnicii ne rugau să participăm.

Şocul cultural aproape că se dublează atunci când îi auzi pe oficialii indieni, pe oamenii de rând sau pe stră­inii care nu se află pentru prima oară în India vorbind despre schimbările uluitoare care au avut loc în ultimii ani în această ţară. Schimbări în bine. Îţi vine greu să îţi ima­ginezi ce poate fi mai rău decât ce vezi pe stradă. Indienii îşi acceptă cu nonşalanţă contrastele mai ales pentru că se ştiu pe plus. Când invită jurnalişti străini pentru a ară­ta lumii ritmul în care bate inima „leagănului civili­zaţiei”, nu încearcă să muşamalizeze sau să ascundă sub preş nimic din realitatea pe alocuri şocantă a vieţii de aici. Se vor­beşte cu un optimism molipsitor, devenit aproape străin unui european în plină trântă cu criza, despre creştere economică de două cifre, despre schimbare, despre populaţia tânără (60% dintre cei aproa­pe 1,3 miliarde de locuitori au sub 60 de ani, invers faţă de Europa), despre cei 800 de milioane de utilizatori de telefonie mobilă.

Sume uriaşe s-au investit în ultimii ani în mo­der­nizarea Indiei. Iar ambiţiile pentru următorii ani sunt în valoare de 1,5 trilioane de dolari numai pentru in­frastructură în perioada 2012-2017 (9% din PIB). Şi deşi au probleme uriaşe cu eradicarea sărăciei, cu lipsa re­sur­selor energetice, îşi propun să cucerească, din punct de vedere economic, lumea, depăşind la un moment dat in­clusiv China.

Despre „noua Indie”, centrele sale de excelenţă, strategia şi motoarele care o propulsează citiţi în numărul următor.