Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Paştile la Mănăstirea Prislop nu culminează cu un spectacol al Învierii ieşit din comun. Mîncarea e modestă, dar ajunge la toată lumea. Călugării Nicodim, Ioan şi Arsenie îşi plimbă duhul sfînt peste locul însemnat de trecerea lor lumească. Pierdute în negura vremii, începuturile acestei mănăstiri se leagă, prin legendă, de prezenţa Sfîntului Nicodim, întemeietorul primelor obşti de călugări în Ţara Românească, la Tismana şi la Vodiţa. Aici, la Prislop, se pare că a copiat Nicodim, în 1404, celebrul său Tetraevangheliar şi tot aici s-a nevoit, într-o peşteră, cuviosul Ion Sihastrul, pomenit de Cezar Bolliac, descoperitorul “Plîngerii Mănăstirii Silvaşului”, manuscris în versuri lăsat urmaşilor de călugărul Efrem (secolul XVIII). Azi, mănăstirea cu hramul Sfîntul Evanghelist Ioan trăieşte din acest valoros trecut, dar şi din smerenia şi vrednicia celor 30 de călugăriţe, precum maica Timoteea, care a ţinut registrele contabile şi casieria mănăstirii pînă la vîrsta de 100 de ani.
Despre pregătirile de Paşti la Prislop ne-a vorbit mai demult stareţa aşezămîntului monahal, Pavelida Muntean, care ne-a cercetat mai întîi, bine de tot, ca nu cumva bărbaţii să aibă ţigara aprinsă ori femeile să poarte pantaloni... “În post, ne-a spus ea, omul îşi face o cercetare individuală a tot ce a comis rău şi-şi mărturiseşte, în biserică, păcatele, lepădîndu-se de ele şi astfel putînd să ajungă la sfînta împărtăşanie. Pregătirea e, deci, mai mult spirituală...” La Prislop, în noaptea de Înviere, se trag clopotele cu 20 de minute înaintea aprinderii luminilor; oamenii înconjoară de trei ori biserica şi rămîn la slujbă pînă spre dimineaţă, cînd primesc “paştile”. Pe urmă sînt poftiţi în sufragerie pentru a ciocni ouă roşii, un pahar de vin... La ora 13 se pune masa pentru toată lumea. La Mănăstirea Prislop se mănîncă miel; carnea se binecuvîntează, în ajun, la biserică. Maica stareţă ne îmbie să gustăm şi noi un borş mănăstiresc de post şi să bem din izvorul tămăduitor al Domniţei Zamfira, fiica domnitorului valah Moise Vodă Basarab, considerată al doilea ctitor al mănăstirii.
Îl urmăm apoi pe părintele duhovnic, Nifon Bobonea, pe drumul în pantă către cimitir. “E un drum de credinţă”, ne spune părintele, care e de puţini ani la mănăstire, dar cunoaşte trecutul ei mai bine ca oricine. “Fericirea a fost că părintele Arsenie Boca l-a deschis... L-am cunoscut, acum mai bine de 45 de ani, la Bucureşti, unde primise domiciliu forţat. Se împlinesc 24 ani de cînd i-am dus, pe umăr, sicriul: era uşor ca un fulg! De fapt, nu ştiu, eu îl duceam, sau el mă ducea pe mine? Cunoştea dinainte că va pleca spre Domnul, aşa că şi-a ales locul de mormînt, şi-a scris data pe cruce... A fost un sfînt. Ţin minte că mîinile sale, uscate pe deasupra, aveau palmele roşii; roşii de atîtea mîngîieri şi binecuvîntări, de-atîtea înălţări ale sfîntului potir de împărtăşanie şi de atîtea atingeri de filele Evangheliei... Trăia cu mintea în ceruri. Îl vedeam cum se concentra, ca să vorbească, dincolo, cu lumea imaterială. De aceea, cred, a făcut şi încă mai face multe minuni. Cei care se roagă în faţa crucii sale primesc iertare şi alinarea durerilor...”
Părintele Nifon priveşte în jur; privim şi noi: de nicăierea, au apărut zeci de pelerini şi eleve de la Seminarul Teologic Monahal “Sfînta Ecaterina”. Deja nu mai sîntem în interviu, ci într-un fel de “direct” ad-hoc, cum nu se-ntîmplă de multe ori în viaţă. Lumea se apropie tot mai mult de noi, ocolind mormîntul înfăşurat în flori. Părintele, ca-ntr-o biserică fără cupolă, îşi înalţă mai avan rugăciunea la cer...
Părintele Arsenie Boca este considerat al treilea ctitor al Mănăstirii Prislop, deoarece în cei 41 de ani cît a fost călugăr aici a pictat fresce şi icoane deosebit de valoroase, a reorganizat viaţa de obşte şi a redat mănăstirii (care a fost 200 de ani, pînă în 1948, locaş al bisericii greco-romane) strălucirea şi frumuseţea sa originară. Torturat şi vînat de Securitate, părintele este omul despre care se spune că a schimbat, în inima secolului al XX-lea, faţa monahismului ortodox. Duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, el este, după cum îl caracteriza părintele dr Dumitru Stăniloae, “un fenomen unic în istoria monahismului românesc”. “Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte şi părintele Teofil Pîrîian – socot că părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea tuturor vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.
Citește pe Antena3.ro
