Povestiri din stele

Noua Zeelandă este tărâmul de vis al stelelor. Cerul este atât de înstelat şi frumos, încât noaptea, dacă te duci pe malul mării ce înconjoară această ţară din toate părţile, Calea Lactee se vede ca un imens curcubeu alb ce coboară din ţărm în ţărm.

Popoarele polineziene au fost cele care au ajuns primele pe tărâmul acesta de vis, iar cei care au debarcat prima oară în Noua Zeelandă a zilelor noastre s-au numit maori, care pe limba lor înseamnă „obişnuit”. Polinezienii au navigat neînfricaţi în sălbăticia Oceanului Pacific, au colo­nizat insulele şi au plecat mai departe către America de Sud, de unde s-au întors, printre alte lucruri minunate, cu Kumara (cartoful dulce) pe care l-au găsit la verii lor, popoarele Americii de Sud.

Al doilea european care a atins ţărmurile Noii Zeelande a fost căpitanul James Cook, care a venit aici în anul 1769 pentru a observa tranzitul planetei Venus. Cook a avut drept călăuză un navigator poline­zian, pe numele sau Tupaea. Acesta, un înţelept (tohunga) navigator din Ra’iatea, a ajuns pe puntea lui HMS Endeavour după ce tocmai se întor­sese dintr-un voiaj din Tahiti şi l-a îndrumat pe Cook să navigheze în estul Polineziei. El a fost cea mai importantă legătură culturală între echipajul de pe Endeavour şi maori atunci când Cook a ajuns în Aotearoa (numele maori al Noii Zeelande).

Tama Rereti –  Sau despre cum au apărut stelele pe cer
A fost odată ca niciodată, peste nouă mări şi nouă ţări, acolo unde licuricii din Calea Lactee coboară în ocean, iar apele se caţără în valuri mici pe curcubeul cerului, a fost odată un ariki (n.a.: şef de trib – în limba maori), pe numele său Tama Rereti.

Tama Rereti trăia la marginea ma­re­lui lac, acolo unde apele erau li­niş­tite, iar focul din vetrele caselor ardea mol­com, ţinând tanifarii departe, în apele învolburate. Tanifarii erau stră­jerii apelor şi vai de cel care se aventu­ra în întunericul nopţii departe de ca­să. Lumea tanifarilor era lumea în­tu­necată de după apusul soarelui, o lume de care oamenii se temeau, pentru că de îndată ce soarele cobora din înalturile cerului către partea cealaltă a lumii se lăsa un întuneric în­fri­co­şă­tor. Nici o stea ori vreo altă lumină nu lu­cea pe boltă, pentru că pe vremea aceea doar Te Ra (n.a.: Soarele – în lim­ba maori) se pre­umbla prin înalturi.

Oamenii se te­meau de întune­ric şi de tanifari şi se în­chideau în casă de în­dată ce se lăsa înserarea, iar nopţile le erau străjuite de focurile domesti­ce ce ţineau creaturile întunericului de­parte. Pentru că aşa cum oamenii se temeau de întuneric, tanifarii nu vo­iau să ştie de lumină. Iar viaţa mer­gea înainte şi fiecare îşi vedea de ale lui.

Într-o zi, Tama Rereti s-a hotărât să plece la pescuit dis-de-dimineaţă. S-a urcat în waka (n.a. – canoe), i-a întins pânzele, iar vântul l-a purtat până departe, în mijlocul lacului. Acolo a pescuit din belşug, dar imediat ce soarele s-a ridicat în înaltul cerului, vântul s-a oprit, iar waka s-a oprit şi ea o dată cu acesta. Tama Rereti s-a bucurat de momentul de răgaz până ce vântul avea să se urnească din loc şi s-a lungit să se odihnească ceva vreme. Dar ce să vezi, cum canoea se legăna lin pe valu­rile lacului, iar soarele împărţea cu dărnicie o zi liniştită şi minunată, Tama Rereti a adormit în unduirea dulce a apelor. Când s-a trezit, soarele era hat dus către asfinţit, iar canoea purtată de curenţi se găsea acum în cea­laltă margine a lacului. Şi a văzut Ta­ma Rereti că nu era chip să ajungă acasă înainte de lăsarea nopţii.

Unde mai pui că odată cu lăsarea întune­ri­cului tanifarii îşi luau în primire do­me­niul apelor. Tama Rereti era un răz­boinic neînfricat care se temea de foarte puţine lucruri pe lume, iar ta­ni­farii nu erau printre acestea. Iar de această dată dorinţa lui cea mai mare era să ajungă cu bine şi cât mai repede acasă la familie şi la focul din vatră, iar o confruntare nu ar fi făcut nimic alt­­ceva decât să întârzie întoarcerea sa.
Cum să facă şi ce să facă el să se vadă acasă cât mai repede? Tama Rereti, zice legenda, era un om înţelept şi ca orice om înţelept ştia că nici o decizie importantă nu se poate lua pe stomacul gol, astfel că, atunci pe loc, se hotărî că în primul rând avea să îşi pregătească o cină gustoasă din peştele pe care îl prinse­se şi abia apoi, cu burta pusă la cale, urma să cugete la ce avea de făcut pe mai departe.

Trase canoea la mal, aprinse un foc mare şi îşi pregăti o masă copioasă. Cum mânca el aşa cu gândurile aiurea, jocul flăcărilor îi fură privirea ce rămase aţintită în dansul neîntrerupt al focului. Şi Tama Rereti văzu atunci că toate pietrele pe care le adunase de pe mal pentru a construi vatra focului erau atât de strălucitoare, încât aproape că nu se putea uita la ele. Şi în acea în­văl­mă­şire de flăcări, valuri, apus de soare şi întuneric, lui Tama Rereti îi veni o idee grozavă. Ce s-ar în­tâm­pla dacă, în loc să se întoarcă acasă pe unde ve­nise, pe lac, ar naviga pe marele râu din cer? Şi ar lua toate pietrele acelea strălucitoare din vatra focului şi le-ar împrăştia pe drumul de întoarcere? Zis şi făcut, într-o clipită canoea fu plină de lumina dulce a pietrelor, iar Tama Rereti îşi începu călătoria către casă prin înalturi. Una câte una puse pietrele pe marginea râului ceresc, de la cea mai strălucitoare şi până la cea mai palidă, iar când ajunse în mijlocul cerului aruncă şi restul de praf ce mai rămăsese pe fundul canoei.

Toate pietrele acelea rămaseră în cer şi străluciră până dimineaţă, arătându-i lui Tama Rereti drumul spre casă. Şi zice legenda că acele pietre au luminat apoi drumul multor altor oameni, primind denumirea de stele. Astfel Tama Rereti a învins întunericul cel aducător de tanifari. 

Tama Rereti a ajuns teafăr acasă. Ostenit şi fericit a adormit lângă focul vetrei din casa sa. A dormit mult şi bine că deh, obosise de cât pribegise prin lacuri şi prin înaltul cerului. Când s-a trezit a văzut că afară îl aştepta un vizitator. Tama Rereti s-a frecat la ochi şi s-a uitat mai bine să vadă cine era, dar nu şi-a crezut ochilor! Vizitatorul nu era altul decât Ranginui, cerul – tată. Iar de data aceasta, văzându-l pe Ranginui acolo la uşă, Tama Rereti s-a temut. S-a temut de mânia lui Ranginui cel supărat, pentru că acum noaptea cerul era plin de licurici care vegheau din înalturi asupra oamenilor. Licu­rici care luaseră locul întunericului deplin de mai înainte. S-a temut că Ranginui era furios pentru că Tama Rereti îi umpluse noaptea de lumină. S-a temut Tama Rereti degeaba, pentru că atunci când şi-a luat inima în dinţi şi a păşit afară din casă a văzut că faţa cerului tată era toată numai un zâmbet.

Ranginui venise să îl cunoască pe acela care făcuse noaptea atât de frumoasă. Şi atât de încântat era cerul tată, încât l-a rugat pe Tama Rereti să-i îngăduie să-i pună canoea acolo sus, astfel ca oamenii să îşi aducă aminte şi să cinstească de-a pururi numele aceluia care a adus stelele pe cer.

Corpul canoei propriu-zise este Calea Lactee. Te Waka a Tama Rereti este într-adevăr o canoe de poveste care are încifrată în legenda sa informaţii vitale legate de navigaţie, tradiţii, familie şi măsurarea timpului.  Pe noi, cei din emisfera nordică, ne învaţă să vedem lumea cu alţi ochi şi să ne minunăm în faţa cunoştinţelor extrem de avansate de astronomie poziţională pe care le au popoarele polineziene.

* Acest proiect este posibil cu sprijinul partenerilor Vodafone, Gen­e­rali Asigurări şi Banca Românească.