"Thalassa! Thalassa!”

Visez cu ochii deschişi la "plaja mea" din Samothraki! Din grădina cu rozmarin, oregano şi busuioc care îmbălsămează discret aerul, mă îndrept spre poarta albastră care se deschide spre mare. Plaja nu are nisip - doar pietre şlefuite de timp. Dar este ţărmul meu azuriu, cu privelişte deschisă la două continente. Apa "cântă" ritmat, iar vântul îi şopteşte blând numele: "Thalassa...!"

Înainte de a dezghioca alte înţelesuri din cronica lui Xenofon, din murmurul Egeei aflu cine era, în vechime, Thalassa, spiritul virgin al mării, zeiţa primordială, "protogenos"... În fabulele lui Esop, ea apare ca o femeie cu trup de apă, ce se înalţă din elementul său natal. Cei vechi spuneau că Thalassa s-a împerecheat cu Pontos, şi el un "protogenoi", o altă zeitate primordială acvatică, iar din unirea lor au apărut "triburile de peşti" şi celelalte vieţuitoare marine. Mai târziu, echivalentul cuplului Thalassa-Pontos a fost Poseidon-Amphitrite. (În paranteză fie spus, zeul mării cel posesor de trident, Poseidon, era şi el îndrăgostit de "insula mea", Samothraki... Nu de pe cel mai înalt vârf al insulei din nordul Egeei a "chibiţat" el războiul troian?) În timpurile clasicismului grec, cei doi "protogenoi" au mai fost asimilaţi însă şi cu Okeanos şi Thetys... Sub o formă sau alta, cuplul marin a căpătat numeroase identităţi, dar cum va fi arătat Thalassa afli privind un mozaic roman, la Muzeul din Antakya, în Antiohia: o femeie pe jumătate scufundată în mare, purtând pe creştet coarne din cleşti de crab, îmbrăcată în benzi de alge marine, ţinând în mână vâsla unei bărci.
Că-l pomenirăm pe Xenofon, să nu trecem peste istoria lui, mai ales că de la el ne vine strigătul... Thalassa! Thalassa! - Marea! Marea!

General iscusit, istoric atent şi povestitor cu har, Xenofon face, în "Anabasis" (ceea ce înseamnă "a înainta de la ţărm către interior"), cronica unei expediţii militare, în Persia, când grecii vin în sprijinul lui Cyrus cel Tânăr, împotriva lui Artaxerxes al II-lea. Momentul care ne interesează este cel de după bătălia de la Cunaxa (401 î.Hr.), când începe calvarul retragerii Celor Zece Mii (cu acest nume a intrat în istorie armata mercenarilor greci), de pe  Tigru, spre nord, către Pontus Euxin (Marea Neagră). Un an şi jumătate merg grecii, prin teritoriile ostile, ferindu-se de atacurile satrapilor (conducători locali) persani. "Cetăţeni ai mării", grecii îşi găsesc cu greu calea pe pământul Asiei Mici. Iar atunci când nu mai credeau în nici un miracol, ţinta lor e atinsă. Urcând pe muntele numit Teches (azi, Deveboynu Tepe), la 30 de mile sud de Trapezunt (azi, Trabzon), un strigăt porni din zece mii de piepturi: "Thalassa! Thalassa!" Marea cea izbăvitoare era aproape!

După 11 luni prin hăţişurile unei existenţe obositoare, vacanţa, cu promisiunea nisispul şi a valurilor, este pentru mulţi dintre noi  "marea cea izbăvitoare"...
Thalassa! Thalassa!