Tren de plăcere în Africa "neagră"(III)

REVELAŢIA ● Acasă la Maasai
Ei sînt luptătorii care trec de la adolescenţă la maturitate printr-un test de bărbăţie. Ei sînt Maasai. Cei care uneori sînt rugaţi să nu îşi urmeze instinctele!

REVELAŢIA ● Acasă la Maasai
Ei sînt luptătorii care trec de la adolescenţă la maturitate printr-un test de bărbăţie. Ei sînt Maasai. Cei care uneori sînt rugaţi să nu îşi urmeze instinctele!

17 februarie (în zori)

Nu mai pot dormi, şi fata mea, Catinca, e în aceeaşi situaţie. "Surpriza" numită girafă ne-a trezit pe amîndoi de la 4:30. Astăzi pornim iar la drum în jungla africană. "Unde mergem azi, Catinca?". "Tati, nu-ţi spun, surpriză!". "Iar surpriză!?! Nici o surpriză, te rog să nu mă fierbi". Regula spune că turiştii nu au voie să pătrundă în junglă mai departe de 30 de kilometri. De acolo începe teritoriul maasai. Acolo s-a gîndit fiica mea să mă ducă. Pielea îmi tremură, iar inima îmi bate cu putere. Nu de frică. Ştiu de ce fata mea vrea să mă ducă acolo. Ştie că acolo, undeva, în colţul sufletului meu se află cartea "Îndrăgostită de un Maasai" a Corinnei Hofmann. O superbă poveste de viaţă şi de dragoste a cărei acţiune se petrece în Kenya. Cum e viaţa asta... Mă aflu pe tărîm african (e drept, nu în Kenya) şi exact acum povestea Corinnei îmi răscoleşte ce e mai adînc ascuns în mine. Pentru ea a fost suficientă privirea pătrunzătoare a războinicului-maasai Lketinga, pentru a renunţa, împotriva oricărei raţiuni, la viaţa ei confortabilă din Elveţia. S-a mutat în mijlocul sălbăticiei, lîngă dragostea ei africană. Viaţa i se schimbă dramatic, foamete, boală, gelozia lui maasai care o macină, şocul cultural. Catinca, ce alegere! Să mă duci la maasai, în lumea unde, pentru mine, sălăşluieşte povestea reală a unei femei care a mers în Rai şi în iad totodată, bazîndu-se pe puterea iubirii. Aşa, realizez, deodată, ce înseamnă această carte pentru mine: un fel de brăţară africană a norocului, care trebuie purtată pînă se rupe, altfel ai ghinion. Ciudat. Emoţia este atît de puternică încît abia aud vocea

Catincăi, care îmi turuie ceea ce mi-a mai spus de atîtea şi atîtea ori şi nu numai mie: "Oamenii din păcate nu se duc acolo decît ca să se uite la ei ca la nişte animale, nu merg ca să comunice cu ei, să-i înveţe ceva. Turiştii adoptă aceeaşi atitudine ca şi cum ar fi la grădina zoologică. Spun că este frumos, apreciază declarativ cultura locală, iar cultura se pierde puţin cîte puţin. Asta mă doare, sînt nişte lucruri atît de frumoase, care nu sînt înţelese". E adevărat. E o lume unde încă mai există o puternică legătură cu trecutul, dar o lume în pericol. Poate să dispară oricînd dacă va fi considerată numai grădină zoologică, fiind expusă continuu turiştilor. De aceea importanţa tribului a devenit infimă, luptătorii care trec de la adolescenţă la maturitate printr-un test de bărbăţie, urmărind, vînînd şi omorînd un leu cu mîinile goale, ajungînd să fie rugaţi ca, pentru siguranţa turiştilor, să nu îşi urmeze instinctele! Şi atunci te întrebi dacă nu cumva maasaii, care printre altele sînt obligaţi să îşi demonstreze virilitatea ucigînd elefanţi, vor ajunge într-un final cusătorese! Cînd bărbaţii din Tribul Maasai se căsătoresc, dăruiesc o vacă. Atunci cînd un fiu vrea să îi arate tatălui său că a devenit un om matur dăruieşte o vacă. Chiar şi atunci cînd un prieten este la ananghie sau a pierdut pe cineva drag, pentru a-şi arăta sprijinul sau compasiunea, cei din Tribul Maasai apelează tot la vaci. Apoi dansul pe care femeile maasai îl dansează de obicei la vreme de secetă. Apoi demonstraţiile neobişnuite de prietenie şi bunătate în stil maasai. Am citit mult despre asta, şi în plus răscolitoarea carte... Mda, cred că ştiu ce vrea să spună Catinca atunci cînd zice "sînt nişte lucruri atît de frumoase, care nu sînt înţelese".

17 februarie (în cursul zilei)

Plecăm spre maasai. Catinca a obţinut prin intermediul biroului Maasai din Arusha un permis de a pătrunde pe teritoriul "interzis". A organizat în aşa fel ca un maasai de la resortul turistic să meargă pe jos 38 de kilometri pînă la un trib izolat pe care să-l vizităm şi să-l cunoaştem. Pentru că, chiar dacă "grănicerii" lor sînt înarmaţi cu suliţe, nimeni nu îndrăzneşte să le încalce teritoriul. "Solul" plecase în ziua precedentă şi ajunsese. După aproape patru ore sîntem la poarta satului din junglă. Solul a avut o hartă cu instrucţiuni precise. La "graniţă" ne întîmpină de cîţiva bărbaţi maasai, cărora solul le arată hîrtia (inutil). Le explică pe limba lor şi sîntem lăsaţi să trecem. Un băieţaş cu mîna pe cap şi cu un băţ pe umăr se uită cu o privire deznădăjduită la noi. Dacă tristeţea ar avea chip, cred că ar avea chipul lui. Satul este format din 12 cocioabe în care trăiesc 12 familii. Cu toţii cred că sînt cam 50 de suflete. Ne întîmpină îmbrăcaţi frumos, gătiţi de sărbătoare în costumele tradiţionale maasai, atît bărbaţii, cît şi femeile, mai puţin copiii. Şeful tribului ne informează prin translatorul nostru că ultima vizită a fost cu şase luni în urmă. Prin urmare, ei consideră că aceasta este o zi mare pentru ei! Şeful tribului ne arată "satul", ne explică obiceiurile şi stăm cu toţii în rotonda dintre cocioabele aşezate în cerc. Şi parcă din acest cerc, din chipurile vesele şi totodată triste ale maasailor răbufneşte ciudata iubire a Corinnei pentru războinicul Lketinga.

Va urma