Cea mai veche locuinta a capitalei

Spaga se vede pe strazile noastre

Satula de griul blocurilor din cartierul unde locuiesc, mi-am luat copiii la o plimbare pe strazi mai putin umblate din Tineretului. Am descoperit o zona veche cu vilisoare si case, care candva erau la periferia Bucurestiului. Si m-am minunat de ornamentele de sub streasinile acoperisurilor, de lucratura fierului forjat ce anunta cu elaborate dantelarii intrarea in locuinte, de gardurile vechi. In plimbarea mea tomnatica, cuprinsa de nostalgie, m-am lasat acaparata de povesti imaginare.

Dar totul s-a naruit intr-o clipa cand de pe straduta serpuita, de dupa un colt, m-a izbit in fata un minibloc. Asa zisa o vila moderna cu unghiuri colturoase si sticla colorata, cu un zid ca de inchisoare, ce imprejmuia paralelipipedul cu iz de banca. M-a durut, m-a ranit, m-a revoltat! Mi-am spus ca nu vad bine, mi-am spus ca nu se poate ca pe o straduta ascunsa, unde se aratau in tihna vechi case ce te duceau cu gandul aevea la vremurile inaintate sa rasara cu atata brutalitate materializarea unui "proiect contemporan". M-am intrebat de ce mai exista arhitecti in cadrul primariilor, de ce mai trebuie atatea aprobari, de ce exista comisii si institutii care reclama ca apara patrimoniul national, cand evidentele sunt atat de usturatoare. Si cine da dreptul cuiva sa ridice cu nesimtire in mijlocul atator mici comori, incarcate de istorie, colosi din beton fara forma, culoare si bun-simt. M-am intrebat de ce exista atata dispret fata de istorie, de conservarea unor cladiri de valoare istorica si de unde apetitul acesta pentru volume drepte cu unghiuri si colturi agresive. M-a revoltat constrastul arhitectural, kitschul strigator. Mai ales cand stiu ca in alte capitale europene vecinii si autoritatile intervin atunci cand un nou locatar al vreunei case de pe o strada veche isi permite numai sa schimbe culoarea caramizilor de pe fatada. La noi nu mai conteaza culoarea. Rozul e deja o moda. Dar sa intervii cu atata ostentatie moderna in mijlocul unei zone vechi mi se pare de neiertat.

La intrebarile mele, oamenii de pe acea straduta veche, revoltati de noul vecin impertinent, au raspuns mai simplu decat ma asteptam: "daca au bani, mama, fac ce vor". Deci pana la urma spaga, banul, relatiile, telefoanele, aprobarile raman vizibile, in timp, chiar si pe strazile noastre. Arhitectura de tranzitie graieste nu numai despre incompetenta, ci mai ales despre un stil de viata, de o promiscuitate batatoare la ochi. Ceea ce se construieste astazi va vorbi copiilor, nepotilor si urmasilor despre noi. Si daca unii vor fi catalogati mafioti, spagari, mahari, ghertoi, probabil ca nu le pasa. Altfel ar fi mai atenti la ceea ce lasa "mostenire".