De sărbătorit? Nimic!

Avem un talent remarcabil să aniversăm orice, să celebrăm oricând, să comemorăm oricum. Facem tam-tam, spargem câteva milioane de euro, acolo, că avem de unde, încingem grătarele cu mititei şi friptane, scoatem lăzile cu bere pe trotuar şi dă-i bătaie! Iese lumea la panaramă, la promenadă, la conţert şi la îmbulzeală. Dăm cu artificii, care sunt bune la toate ocaziile, deschidem şi muzeele noaptea, să nu zică nimeni că suntem proşti. Sărbătorim 549 de ani de atestare documentară, că nu mai avem răbdare un an, să facem 550…

Avem un talent remarcabil să aniversăm orice, să celebrăm oricând, să comemorăm oricum. Facem tam-tam, spargem câteva milioane de euro, acolo, că avem de unde, încingem grătarele cu mititei şi friptane, scoatem lăzile cu bere pe trotuar şi dă-i bătaie! Iese lumea la panaramă, la promenadă, la conţert şi la îmbulzeală. Dăm cu artificii, care sunt bune la toate ocaziile, deschidem şi muzeele noaptea, să nu zică nimeni că suntem proşti. Sărbătorim 549 de ani de atestare documentară, că nu mai avem răbdare un an, să facem 550…

Pe lângă întrebarea cine şi de unde aprobă fonduri pentru o astfel de aniversare inutilă, s-ar putea pune şi chestiunea, niţel mai subtilă, dacă avem vreun motiv real sau întemeiat să ne bucurăm. Bucureştiul acestor vremuri este un oraş trist şi înfrigurat. Mizerie multă pe străzi, copii abandonaţi şi câini fără stăpân, transport catastrofal, costuri de viaţă aproape insuportabile pentru majoritatea locuitorilor, pierderi-record pe toate reţelele de distribuţie la apă, gaz, agent termic, infracţionalitate ridicată, consum de droguri aproape generalizat, ambulanţă şi sistem sanitar în colaps, corupţie pe toate palierele puterii, de sus în jos şi de la stânga la dreapta, şi lista ar putea continua, aproape la nesfârşit. Asta avem de sărbătorit?

Dacă aud că uit de lucrurile bune, pozitive, chiar că-nnebunesc! Ele sunt atât de puţine, de firave şi de nesemnificative încât nici nu merită a fi pomenite. Dacă mai aud şi că pe la alţii e cam la fel, dacă nu cumva chiar mai rău, fac un atac cerebral şi scapă lumea de mine şi de pixul meu! Gândiţi-vă numa’ la cum arăta “cetatea lui Bucur” acum o sută de ani (când sărbătoream 449 de atestări documentare…), adică pe vremea când londonezii se duceau de mult la muncă cu metroul…

Ce să mai zic despre marea istorie a Romei, despre Parisul supranumit Oraşul-Lumină, despre încercatul Berlin, despre Viena marilor compozitori sau Praga cea de aur? Gata! Nu mai pot şi nu mai vreau să scriu la acest editorial! Dau “bun de tipar” suplimentului şi plec acasă, unde, peste drum de balconul meu, o gaşcă de băieţi veseli şi lipsiţi de griji amestecă berea cu votcă, pe şantierul Pasarelei Basarab…