La Scala, rampă de lansare spre nemurire sau uitare

Un loc unde muzica este regina necontestată a frumosului
La 26 februarie 1776, în timpul unui carnaval de gală, vechiul Teatro Regio Ducale din Milano dispare într-un incediu devastator. Aproximativ 90 de milanezi bogaţi posesori de loje în vechiul teatru îi cer arhiducelui Ferdinand I de Austria aprobarea construirii unuia nou.

Un loc unde muzica este regina necontestată a frumosului
La 26 februarie 1776, în timpul unui carnaval de gală, vechiul Teatro Regio Ducale din Milano dispare într-un incediu devastator. Aproximativ 90 de milanezi bogaţi posesori de loje în vechiul teatru îi cer arhiducelui Ferdinand I de Austria aprobarea construirii unuia nou. Aprobarea, inclusiv cea a  planurilor, va sosi în cursul anului 1776, dar din partea împărătesei Maria Tereza de Austria, aşa că arhitectul Giuseppe Piermarini se apucă de lucru şi termină Nouvo Regio Teatro alla Scala (aşa cum se cheamă de fapt) în vara lui 1778, inaugurarea avînd loc la 3 august 1778 cu opera lui Salieri “Europa riconosciutta”.  

Arhitectură şi acustică

Piermarini, un neoclasic prin excelenţă, a conceput o clădire mai degrabă severă, fără virtuţi deosebite, aş spune chiar anostă. Simulacrurile de coloane sînt din granit, restul faţadei fiind completat cu o piatră pal-gălbuie cunoscută sub numele de viggiu, deasupra aflîndu-se un fronton cu un basorelief care îl înfăţişează pe Apollo în cvadriga sa. Ce se pierde prin aspectul exterior anonim (faţada se pare că a fost construită pentru o clădire cu faţa într-o stradă şi nu într-o piaţă) se cîştigă însă în interior. Din foaierul monumental se intră în cele 678 de loje aflate pe patru niveluri, deasupra cărora se află cele două niveluri de loggiones, stalul (în care iniţial se stătea în picioare), toate capitonate în catifea roşie şi bogat împodobite, sînt aşezate în formă de potcoavă în faţa scenei lungi de 16,5 m, lată de 20,4 m şi înaltă de 26 m, una dintre cele mai mari din Europa. Vizavi de scenă se află loja regală. Se pare că principalul scop urmărit şi atins de arhitect a fost realizarea unei acustici fenomenale, întregul edificiu formînd o uriaşă cutie de rezonanţă.

Maeştrii

Scala a fost locul în care s-au produs cei mai mari artişti ai timpului, cîntăreţi, dirijori, compozitori. Primul mare dirijor al Scalei a fost Salieri (pe vremea sa nu exista încă fosa orchestrei), mai apoi, la începutul secolului al XX-lea, Arturo Toscanini, în două perioade, a făcut furori la pupitrul Scalei.

Aici au avut, de asemenea, loc premiere ale unor opere celebre. Marele Verdi, chiar dacă iniţial a fost supărat pe Scala pentru că aici i s-a “măcelărit” (termenul îi aparţine) “Ioana D’Arc”, ulterior va da aici premiera cu celebrele librete de la “Othello” şi “Falstaff”. Tot aici i-au încîntat pe spectatorii veniţi din toată lumea artişti ca Pavarotti şi Maria Calas.

Aşa da, aşa nu

În loggiones, etajele superioare se află o adevărată “tocătoare” de artişti. Fini cunoscători, aceşti spectatori nu se sfiesc, la cea mai mică eroare, să alunge artiştii de pe scenă. În 2002, Roberto Alagna e silit să plece în mijlocul spectacolului şi e înlocuit pe loc cu un alt tenor în haine de stradă.

Tradiţii de sezon

În mod tradiţional, sezonul debutează la data de 7 august a fiecărui an, de ziua Sfîntului Ambrozie, patronul spiritual al oraşului Milano. Nici o reprezentaţie, oricît de lungă ar fi, nu trebuie să depăşească miezul nopţii. În acest scop este calculată corespunzător ora de începere. După începerea reprezentaţiei, indiferent de valoarea biletului, nu mai este permis accesul în teatru. La început, scena a fost luminată cu 84 de lămpi cu ulei, iar restul teatrului se lumina cu peste 1.000 de lămpi. Scala a folosit lămpi cu gaz şi a trecut la curent electric în 1883.

Decoraţiunile interioare iniţiale au fost de mai multe ori restaurate sau înlocuite. O primă restaurare şi modificare a fost făcută în 1807 de către Giovani Perego. După 27 de ani, Alessandro Sanquirico modifică stucaturile şi realizează şi proiectul după care se face marele candelabru central, care va fi înlocuit în 1860. Foaierul cu oglinzi a fost modificat şi modernizat în 1936.

Puternic deteriorat în al doilea război mondial, va fi reconstituit şi reinaugurat la 11 mai 1946, cu Arturo Toscanini la pupitru. Între 2000 şi 2001 este închis şi se renovează atît exteriorul, cît şi interiorul. De asemenea, a mai fost renovat şi restaurat şi în anii 2002-2004 împreună cu muzeul şi şcoala de balet