Monumente în piatră pentru victorii eterne

Un arc de triumf este o construcţie omagială, fără o utilitate practică, ridicat iniţial în semn de recunoştinţă pentru dobândirea unei victorii în război de către un conducător militar.

Un arc de triumf este o construcţie omagială, fără o utilitate practică, ridicat iniţial în semn de recunoştinţă pentru dobândirea unei victorii în război de către un conducător militar. Prin extrapolare, în zilele noastre s-au construit arcuri de triumf în cinstea unui conducător (fără a mai fi nevoie de victorii militare) sau pentru comemorarea unui eveniment important din viaţa unei naţiuni.   

Origini antice

Pentru prima dată, această construcţie a apărut în Roma antică. Iniţial, conducătorului roman învingător în luptele pe care acesta le susţinea cu duşmanii i se dedica un "triumf", o sărbătorire celebrată în faţa întregului popor la Roma, unde acesta trecea pe sub ghirlande de flori ţinute de cetăţenii recunoscători. Ulterior au apărut nişte construcţii din lemn sub formă de arc, împodobite cu flori, pe sub care trecea învingătorul. Aceste construcţii nu aveau nici o legătură cu porţile cetăţii sau cu zidurile acesteia, erau nişte construcţii independente, care, după ce trecea evenimentul respectiv, erau demontate.
În principal, un arc este constituit din doi piloni care sunt uniţi printr-o arcadă. Iniţial, construcţia era ornată cu armele şi steagurile capturate în luptă. Primul dintre istoricii romani care menţionează existenţa unor arcuri de triumf în secolul I î.Hr. este Pliniu cel Bătrân.

Istorie romană

Nu se ştie exact data apariţiei acestor construcţii, dar primele trei sunt consemnate în timpul Republicii romane, primul fiind cel ridicat în cinstea lui Lucius Stertinius în anul 196 î.Hr. Vitruvius, un adevărat istoric al arhitecturii romane, este cel care ne comunică primul arc de triumf ridicat în onoarea altui eveniment decât o victorie militară, şi anume despre arcul ridicat în Ancona şi care celebra construirea de către Traian a portului acestui oraş. Se pare că în timpul Imperiului, prin secolul al IV-lea, în Roma erau cam 36 de arcuri din care au supravieţuit până în zilele noastre doar cinci. După lemn, pentru construirea acestora s-a folosit cărămidă sau piatră, cei doi stâlpi de susţinere fiind împodobiţi cu chipul zeiţei Victoria, iar în partea superioară se afla, cel mai ades, o cvadrigă.
Cu timpul, şi mai ales cu creşterea orgoliilor împăraţilor învingători în campanii mai mult sau mai puţin glorioase, locul cărămizii sau al pietrei a început să fie luat de marmura de cea mai bună calitate, din ce în ce mai bogat sculptată cu basoreliefuri înfăţişând scene din campania militară proaspăt încheiată. Arcul central a fost încadrat de alte două mai mici, câte unul de fiecare latură a pilonilor principali, iar pe partea superioară au apărut statui în bronz sau marmură cu reprezentări ale diferitelor zeităţi.

Perioada renascentistă

Renaşterea, ca mişcare culturală care a propovăduit, printre altele, reîntoarcerea la valorile umaniste ale antichităţii, a readus în actualitate şi moda arcurilor de triumf. Unul dintre primele arcuri de triumf ale acestei perioade este Arcul Aragonez de la Castel Nuovo din Neapole, construit de Alfonso al V-lea în 1443.  Regii şi împăraţii Evului Mediu ridicau aceste construcţii în special pentru a celebra încoronarea sau, aşa cum s-a întâmplat mai târziu, în cinstea războaielor victorioase (vezi cazul lui Ludovic al XIV-lea sau al lui Napoleon Bonaparte, cel mai faimos rămânând Arcul de Triumf din Paris).
Împăratul Maximilian a comandat, de asemenea, un Arc de Triumf marelui Albrecht Dürer, care a executat proiectul, dar acesta nu a fost construit niciodată, existând numai stampe.

Perioada contemporană

Moda arcurilor de triumf construite pentru a celebra victorii militare s-a menţinut şi în contemporaneitate. Astfel, majoritatea naţiunilor a construit câte un arc de triumf, dintre care cele mai importante sunt cele din SUA, Marea Britanie, Germania, România, Moldova, Rusia. Pe un loc fruntaş se află Spania, care se poate lăuda chiar cu mai multe arcuri de triumf.
De menţionat că Arcul de Triumf de la Bucureşti, construit iniţial în anul 1878, în grabă, din lemn, după Războiul de Independenţă şi pe sub care au trecut trupele române victorioase, a fost demolat după primul război mondial.
În 1922, pe acelaşi amplasament s-a construit un altul. Şi acesta a fost provizoriu, fiind demolat în anul 1935 pentru ca în septembrie 1936 să îi ia locul Arcul de Triumf care poate fi admirat şi astăzi. Înalt de 27 de metri, a fost construit după planurile marelui arhitect interbelic Petre Antonescu şi are o fundaţie rectangulară de 27 metri pe 11,5 metri. Este bogat împodobit cu sculpturi ale marilor artişti români, printre care se numără şi Ion Jalea şi Dimitrie Paciurea.

Napoleon, la Paris

Binecunoscut în Europa este Arcul de Triumf din capitala Franţei. Monumentul ocupă o poziţie privilegiată, în Place de l’Étoile (astăzi Place Charles de Gaulle), la capătul cunoscutei Champs-Élysées. Napoleon a fost acela care i-a cerut lui Chalgrin un monument întru gloria armatei franceze. Construcţia a început în anul 1806, a fost reluată în 1825 şi definitivată în 1836.


Grandomania comunistă şi-a făcut loc şi în acest domeniu. Pentru a onora şi glorifica personalitatea dictatorului  Kim Il Sung, în localitatea coreeană Pyongyang s-a construit un arc de triumf. Acesta este construit ca o copie fidelă a Arcului deTriumf din Paris (de altfel, comuniştii nu au strălucit niciodată prin originalitate), însă are o mare calitate: este cel mai mare arc de triumf din lume