ARTA ROMANEASCA
Camelia Comsia ne propune o recosiderare a stilului peisagistic, o privire, am spune, din interior, din imediata apropiere a spatiului vazut ca printr-o lupa fermecata. Aproape lipsit de orizonturi, peisajul ei ne absoarbe si ne asimileaza cu o forta magnetica careia nu-i putem opune nici un fel de rezistenta.
Panzele Cameliei Comsia se intituleaza simplu, fara emfaza "Campie", "Copaci", "Dealuri", "Gradina cu pomi", "Lacul". Sunt locuri aparent banale, comune, pe langa care am trecut adeseori fara a le da cine stie ce importanta. Nu le vedem coplesite de culorile ametitoare ale toamnei, nici imbogatite de rasaritul sau apusul spectaculos al soarelui, nici scaldate de lumina blanda a unei primaveri inmiresmate. Nimic mirific sau inaltator pe pamant, ci doar materie simpla, minerala sau vegetala, doar contururi si umbre asezate in ordinea lor fireasca, naturala.
RELIEFUL IN OGLINDA
Campia, dealurile, luciurile de apa sunt pe panzele pictoritei forme de relief rasfrante intr-o nevazuta oglinda, au forma semnului infinit si par mai degraba create pentru a te pune pe ganduri decat pentru a-ti crea emotii estetice. Pamantul pare rupt de sub puterea anotimpurilor schimbatoare, vagi pete de materie alba (zapada?) sau umplute cu auriu (lanuri de grau?) sugerand numai o posibila, dar nu irevocabila, dimensiune temporala. Livezile par a fi niste temple a caror cupola este conturata de coroanele copacilor si se sprijina, ca pe niste piloni, pe trunchiurile proprii.
FARA FIINTA UMANA
Daca nu am identifica clare repere terestre, am putea crede ca peisajele propuse de Camelia Comsia apartin unei planete pe care fiinta umana nu are acces. Ba mai mult, parca nici o alta vietate nu ar putea popula spatiul descoperit de artista, un spatiu in care atmosfera respirabila lipseste. Elementele decodificate vizual sunt ermetic incifrate plastic, ca niste forme numai banuite, pe care lentila unui microscop electronic le mareste de mii de ori pentru a le face perceptibile.
LUMINA AMURGULUI PERPETUU
Tehnic vorbind, cea mai interesanta solutie a pictoritei este felul misterios si atragator in care trateaza lumina. Peisajul se afla parca-ntr-o zona crepusculara, intr-un amurg perpetuu, in starea de indecizie cosmica pe care o intalnim la inganarea zilei cu noaptea. Fara a fi sumbra, atmosfera induce o doza de tensiune, te face sa te simti cumva la panda, in asteptatea a ceva ce trebuie sa se intample odata si odata. Acest "ceva" poate fi la fel de bine o invazie spectaculoasa a luminii solare de la rasarit sau o acoperire cu intunericul fosforescent al noptilor de iarna. In functie de aceste variante poti astepta ca peisajul sa prinda viata in modul cel mai spectaculos ori sa intre intr-o lunga si trista hibernare. Cred ca aceasta dilema atrage privirea catre peisajul propus de pictorita mai degraba ca un exercitiu de imaginatie decat ca pe forma plastica descriptiva si dezvaluitoare.
E o forma de curaj artistic remarcabil
si o provocare pentru privitor.