Radiatoarele: continuă tradiţia între eficienţă, estetică şi costuri

De fiecare dată când ne propunem să facem oarece schimbări prin casă, ne lovim invariabil de un lucru aparent insurmontabil: de existenţa şi poziţia radiatoa­relor (le voi spune de aici înainte “calorifere” – un termen mai pe înţelesul tuturor).

De fiecare dată când ne propunem să facem oarece schimbări prin casă, ne lovim invariabil de un lucru aparent insurmontabil: de existenţa şi poziţia radiatoa­relor (le voi spune de aici înainte “calorifere” – un termen mai pe înţelesul tuturor). Întotdeauna sunt prea mari, prea late ori aşezate în locuri nepotrivite faţă de modificările pe care vrem să le facem. Oare câţi dintre noi n-au ajuns în pragul dispe­rării văzând că noua maşină de spălat nu intră în baie din cauza caloriferului care trona cu impertinenţă la mijlocul peretelui?

Încălzirea cu radiatoare presupune un circuit de alimentare cu agentul termic care în orice casă este pe două ţevi: una prin care intră agen­tul termic în calori­fer (tur) şi alta prin care iese agentul termic din ca­lo­rifer (re­tur). În gene­ral fie­ca­re încăpere are o coloană de alimentare independentă de celelalte ca­mere ale apar­ta­men­tului sau ale ve­cinilor de pa­lier. Pot face excepţie băile sau bucătă­ri­ile, dacă sunt lipi­te (adică băile a doi vecini de pa­lier). Muta­rea unui ca­lorifer presu­pune mu­tarea păr­ţilor de prin­­dere, cât şi prelungirea corespunză­toare a ţevi­lor. Poziţio­na­rea se face în imediata apro­piere a sur­selor de aer rece (fe­res­tre, uşi exterioare) pentru com­pen­sarea di­ferenţelor de tempera­tură apărute prin deschi­derea acestora sau proasta lor izolare

Cum se calculează un calorifer

Calculul unui calorifer nu este un lucru relativ simplu, datorită multitudinii de factori care trebuie luaţi în consi­de­rare. În primul rând este vorba de încăperea ce va fi încălzită: dimensiuni, numărul de pereţi exteriori şi gradul lor de izolare termică, numărul şi mărimea ferestrelor şi uşilor, gradul lor de etanşeizare etc. În general, pentru un calcul grosier pentru toţi factorii pomeniţi mai sus (mai puţin dimensiuni) se consideră un factor general cu valoare cuprinsă între 40 şi 70 (40 corespunzând unor condiţii foarte bune şi 70 unor condiţii rele de izolare şi etanşeizare), iar acest factor se înmulţeşte cu suprafaţa încăperii în metri pătraţi. Rezultatul reprezintă echivalenţa necesarului în waţi pentru încălzirea încăperii respective. Din cataloagele de calorifere se alege caloriferul necesar, la o putere echivalentă mai mare sau cel puţin egală cu cea calculată. Repet: acesta este numai un calcul grosier şi orientativ. Pentru un calcul exact există firme specializate care se ocupă cu aceasta.

Citește pe Antena3.ro

Cea mai rară și mai stranie pasăre de curte. Cum arată găina cu carne neagră, care costă 2.200 de euro

Aluminiu, fontă, oţel, marmură?

Toate centralele termice folosesc acelaşi sistem clasic de alimentare a caloriferelor cu agent termic (apă încălzită). Exis­tă însă o deosebire fundamentală: datorită traseului mult mai scurt, la centrala de apartament, temperatura în calorifer a agentului termic este de aproximativ 60-80şC faţă de temperatura de 40-50şC a aceluiaşi agent furnizat de o centrală mai mare. Transmisia de căldură de la calorifer în exterior se face prin radiaţie. Fonta are un coeficient de transmisie a căldurii mai scăzut decât aluminiul, oţelul sau inoxul, ceea ce face să se încălzească mai greu, dar să se şi răcească mai greu, fenomen de preferat la funcţionarea în regim îndelungat la temperaturi de 40-50şC. La centrala de apartament e de preferat o funcţionare în re­gim scurt (consum electric mic şi deci cost scăzut) la tempe­ra­turi înalte, cu transfer rapid de temperatură (deci nu fontă). Alte impedimente pe care le prezintă fonta: greutate mare, în interior se produce rugină, ocupă loc mult pentru aceeaşi efi­cienţă termică. Avantaj: costul la aproape jumătate faţă de celelalte tipuri.

Caloriferele din aluminiu au cel mai bun coeficient de transmisie termică dintre toate şi mai au avantajul că, datorită maleabilităţii, pot fi proiectate în absolut ori­ce formă. Un singur dezavantaj: cu timpul corodează şi emană hidrogen în circuitul termic, dar şi acesta a fost eliminat prin realizarea de radiatoare din aluminiu cu o puritate mai mare (şi creşterea corespunzătoare a preţului). Caloriferele din oţel (inox) au performanţe medii, între cele de fontă şi aluminiu, numai că au şi preţurile la fel de medii ca şi performanţele. Singurul lucru în care excelează este durata de viaţă, ele fiind garantate 20 de ani.

Au apărut în ultima vreme într-o mare varie­tate de forme şi culori, de la cele sub formă de şarpe până la cele sub formă de spalier sau suport multiplu de prosoape, sau de clopote tubulare, cu suprafeţe lucioase sau mate, de­­ve­nind chiar un obiect ornamental. Singurul inconvenient care mai dă bătăi de cap designerilor de produs şi de interioare îl reprezintă inevitabilele racorduri

Deşi pare desuet, comparativ cu încălzirea electrică sau cu cea prin pardoseală, calo­ri­ferul rămâne cel mai bun dintre sistemele automate de încălzire (socotindu-l manual pe cel cu sobe alimentate cu lemne şi cărbuni). Neavând avantajele sistemului electric (po­zi­ţionare corpuri de încălzit oriunde este necesar, reglaje automate multiple etc.), are însă (poate doar momentan) un preţ de cost care îl face câştigător detaşat

Ultimele tendinţe tehnologice

În ultimul timp, inspirat de caloriferul electric cu marmură, s-a realizat şi varianta cu apă, care constă într-o placă de marmură uşor bombată străbătută de un tub prin care circulă agent termic ridicând temperatura şi transformând întreaga placă într-o suprafaţă radiantă. Avantajul constă în aceea că suprafaţa de radiaţie este mult mai mare, iar marmura are un coeficient termic scăzut, deci va radia căldură (ca o sobă) şi după ce se întrerupe furnizarea agentului termic. Faţă de varianta electrică, are dezavantajul că nu poate fi fixată la orice înălţime în încăpere, fiind depen­dentă de circuitul de alimentare cu agent termic. O altă găselniţă tehnică de mare noutate este caloriferul mixt din oţel şi aluminiu. Ţeava principală de transport este din inox sau oţel, iar elemenţii de radiaţie sunt din aluminiu prinşi printr-un proces de presare-lipire de ţeava principală (şi nu prin sudură).