Aşure - sărbătoarea bucuriei

Când eşti copil abia aştepţi Sărbătorile. Sărbătorile sunt Paştele şi Crăciunul. Peste an, mai sunt unele mai mici, cele de sfinţi, de care se bucură mai ales cei care poartă numele sfinţilor respectivi. Aşa este normal la români. Numai că, dacă ai norocul să ai o familie mixtă, ai parte de sărbători duble. Dar dacă ai parte de o familie şi mai amestecată? În cazul ăsta, lucrurile se complică, şi bunica stabileşte ce şi cum, fără a uita pe cineva.

La noi, o mare sărbătoare este şi cea de Aşure, pe care o păstrăm şi acum, chiar dacă eroii din istoria familiei nu mai sunt. În fiecare an, o întrebam pe bunica ce înseamnă şi ce poveste are. Îmi plăcea să o verific dacă mai ţine minte povestea. Răbdă­toare, cu satisfacţie, îmi spunea aceeaşi poveste ce parcă prindea viaţă în mintea mea. Pe măsură ce învăţam ce înseamnă o corabie, mulţimi de animale, plante şi flori, legenda se contura tot mai mult. Bunica avea darul de a povesti atât de amănunţit şi de a lega povestea de lucruri reale, ca de exemplu tuciul cel mare în care, spunea ea, chiar madam Noe făcuse mâncarea, încât visam cu ochii deschişi.

Aşa este povestea  budincii
Aşa se face că Noe când a acostat cu celebra sa corabie la mal  şi toţi ai săi au elibe­rat animalele pe pământ şi, când au terminat treaba, obosiţi, au constatat că nu prea aveau ce mânca. Atunci Noe, sau madam Noe, ar fi spus că trebuie să caute pe corabie tot ce mai rămăsese prin saci, prin oale şi să le aducă pe mal. Aşa se face că au găsit câte puţin din toate: o cană de fasole boabe, una de năut, una de orez, una de grâu, una de zahăr, una de miez de nucă, o mână de caise uscate, una de smochine, una de stafide, una de fistic, una de coacăze roşii uscate, puţin praf de scorţişoară, cinci cuişoare, trei ro­dii şi, într-o butelcuţă, vreo trei linguri de apă de trandafiri şi puţină sare. Toate astea le-au înşirat pe pământ. S-au uitat ei lung şi bine şi i-a cuprins disperarea. Doamna Noe a zis scurt: „Nici o problemă, ne descurcăm noi!

Cât faceţi voi curăţenie pe corabie, eu am să fac de mâncare! Cineva să facă focul, să pună pirostriile şi tuciul cel mare, cu apă proaspătă, pe foc!” Cum toţi erau ascultători, au făcut ce a zis ea. Pe urmă madam Noe a pus fasolea într-o oală, la înmuiat, năutul şi grâul la fel, fiecare în altă oală. Între timp ea a tocat mărunt caisele, smochinele, miezul de nucă, fisticul şi a scos bobiţele din rodii. Când fasolea s-a umflat de apă, a pus-o la fiert şi aşa a făcut şi cu năutul şi cu grâul. A spălat orezul. În tuciul cel mare a pus, în apă fierbinte, fasolea fiartă, năutul, grâul şi orezul, cu un praf de sare şi jumătate din zahăr, apoi le-a lăsat să fiarbă împreună până a fiert bine orezul şi a pus cuişoarele ca să-i dea parfum deosebit. A mai fiert puţin totul, la foc moale şi a adăugat jumătate din bucăţelele de caise, smochine, coacăze, stafide, miez de nucă, fistic şi apa de trandafiri. A lăsat încă puţin la foc şi apoi l-a oprit. A pus în străchini, pentru fiecare, şi a presărat deasupra restul de stafide, smochine, caise, nucă, fistic, bobiţe de rodie şi a presărat scorţişoară. Arăta ca un fel de budincă mai moale. I-a chemat pe toţi şi le-a spus tata Noe: „Mâncaţi şi vă bucuraţi de această budincă şi nu uitaţi să daţi şi altora atunci când veţi fi la casele voastre, astfel ca această zi să nu fie uitată niciodată”. Şi aşa au făcut până în ziua de azi.

Asta a fost povestea spusă de bunica acum, după ce a pre­parat Budinca lui Noe. Bu­dinca mirosea înne­bunitor şi ne ademenea pe toţi cei care aveau ghinionul să trecem pe lângă bucătărie.

Bunica pregătise mai multe vase în care pu­­sese cantităţi dife­rite, în ra­port de câţi membri avea familia la care trebuia să împartă budinca. Lângă fiecare vas se afla o pungă din hârtie în care se aflau bucăţelele de fructe uscate pe care musai trebuia să le presar în vasul în care turnam budinca. Trebuia, din nou, să mă întorc acasă cu vasul, sub nici o formă să-l las acolo! Grijă mare cum aveam să merg, să nu răstorn budinca, să nu mă abat de la drum şi nici să întârzii. Nici vorbă să mă fofilez.

Citește pe Antena3.ro

Care sunt fructele și legumele toxice. Numărul celor cu pesticide peste limitele legale s-a dublat față de anul trecut

Încep problemele
Aşa că am primit o sacoşă în care se afla un castron mare cu budincă, o pungă cu fructe şi o altă sacoşă cu ceva destul de greu, acoperit bine într-un ziar. „Dă-i drumul, pas întins! Să te duci la Şura Solomon să-i dai budincă şi să-i laşi preşul ăla, că n-au ce pune pe jos. Până or pleca, să aibă pe ce călca! Nu te întinde la vorbă cu Onişor şi să-i spui Şurei că trec eu să-i aduc gazul cu liliac mâine seară”. Scurt. Nici vorbă de cârteală! Am înhăţat sacoşa cea mare cu preşul şi pe cea cu budinca. L-am strigat şi pe Lord, căţelul şi prietenul meu, ca să-mi ţină companie şi am ieşit pe poartă. Încet, încet am trecut de cele zece curţi până am ajuns la curtea îngustă şi lungă, în care se afla, pe o parte, un căsoi mare şi lung, cu mai multe camere cu intrări direct din curte.

La a treia uşă de la poartă locuia colegul meu de şcoală Onişor, cu tatăl şi bunica lui. Mama sa murise când el era mic. Şura, bunica lui, a apărut imediat în uşă, semn că bunica mea îi dăduse telefon. Doamna Şura a aşteptat să pun sacoşa cu budincă pe masa acoperită cu o coală albastră. A luat din mâna mea şi sacoşa cu preşul, l-a desfăcut şi l-a strâns la pieptu-i uriaş, apoi l-a aşternut pe duşumeaua goală. Şi-a pus mâinile la gură şi şi-a şters repede o lacrimă. I-am zis şi de gazul cu liliac. Doamna Şura a vărsat bu­dinca într-o strachină mare şi, cu faţa radioasă, mi-a zis: „Mulţumeşte-i doamnei Sali şi spune-i că o aştept”. Am înhăţat sacoşele şi m-am alăturat căţelului care m-a aşteptat afară.

Alţii la rând
Următorul drum a fost la Baba Neta, albanezul cu opt copii, care locuia în două camere din şcoală. Era paznic şi mecanic, iar nevasta lui Aziza era femeie de serviciu. Bunica m-a trimis cu o oală de ciorbă, plină ochi cu budincă. Abia am dus-o. Norocul meu era că şcoala era peste drum de noi. Baba Neta, lung cât gardul şi slab ţâr, mă aştepta la poartă. A luat oala şi s-a întors repede cu ea goală. Mi-a pus-o în sacoşă şi evitându-mi privirea mi-a zis: „Sărbătoare luminată şi fericită pentru familia ta!”, apoi a intrat în şcoală.
Am fost la Igor Cuzmenco, la familia Farcaş, la naşa Floarea, la Jonas Fritz, la Gheorghe Amănăloaie, la Agripina, la Mitana, la baba Linica. Mă mai duceam eu şi la alţii dacă bunica mai avea budincă. Pe seară, când ne-am adunat toţi ai casei, am mâncat şi noi din minunea făcută de madam Noe prin intermediul bunicii. Foarte bună! Bunica a zis că mai face măcar o dată, până la sfârşitul lunii.