Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din doi în doi ani, la Torino se organizează “Salone del Gusto”. Se prezintă principalele produse de excelenţă ale Italiei, şi nu numai, în sectorul agro-alimentar. Ar putea să fie doar o enormă vitrină plină de bunătăţi pusă sub reflectoare, dar nu este nici pe departe cazul.
La fiecare ediţie, Salonul propune câte o temă care obligă la reflecţie, la aprofundări şi în final la acţiune.
Născut dintr-o coastă a conceptului “slow food”, Salonul promovează de fapt o întreagă filosofie, care se poate rezuma în câteva cuvinte: produsul trebuie să fie “bun, curat şi corect”. “Bun”, fiindcă omul are dreptul de a se hrăni cum se cuvine, “curat”, fiindcă nu trebuie să dăuneze mediului, şi “corect”, în sensul că producătorii trebuie să primească o compensaţie echitabilă pentru activitatea lor.
Cu alte cuvinte, ni se atrage atenţia că am pierdut din vedere că ar trebui să putem mânca roşii cu gust şi miros de roşie, că brazda care ne hrăneşte nu poate fi siluită la nesfârşit cu chimicale bezmetice şi că nu piaţa şi profitul sunt elementele principale ale acestei ecuaţii, ci cele două extreme ale sale: producătorul şi consumatorul. În concepţia slow food, distanţa dintre aceştia ar trebui să se micşoreze, eliminând parazitismul intermedierilor care fac ca preţul final al produselor să crească, fără însă ca producătorul să aibă vreun avantaj.
Creatorul conceptului slow food, Carlo Petrini, s-a născut la Bra, un orăşel oarecare din Piedmont, de unde n-a mai plecat: acolo locuieşte şi munceşte şi azi. Fiecare îl poate cataloga cum vrea: un vizionar, un utopist, un precursor. Eu cred că este unul dintre acele personaje surprinzătoare care ştiu să capteze semnale invizibile din viitor, să le tălmacească, să le comunice cu pasiune şi în final să încheie cercul, influenţând viitorul.
În ciuda logicii uzuale care privea cu scepticism spre slow food, aceasta, împreună cu partea sa internaţională, Terra Madre, a depăşit deja 197 de graniţe. În foarte puţini ani, slow food a devenit un trend mondial care molipseşte ”felii” din ce în ce mai mari de opinie publică.
Salonul, care în primul an, 1996, avusese doar 15.000 de vizitatori, la ediţia trecută a fost vizitat deja de 220.000 de persoane. Alte cifre: 1.000 de expozanţi, 500 de delegaţii din toată lumea, 240 de voluntari care arată, ajută, îndrumă neosteniţi pe cei care parcurg cei 80.000 de metri pătraţi ai Salonului. Şi să nu uităm că anul acesta este doar a X-a ediţie...
Mesaje de la Papă şi Michelle Obama
La ceremonia de deschidere, Carlo Petrini amintea că “omul şi cultura acestuia trebuie să vină înaintea profitului”. Aceeaşi idee se găseşte şi în telegrama adresată Salonului de către Papa Francisc iar Michelle Obama, într-un video, a ţinut să mulţumească organizatorilor pentru efortul pe care îl depun pentru apărarea tradiţiilor alimentare şi a diversităţii produselor.
Tema de anul acesta a Salonului, “Agricultura familială”, îndreaptă atenţia asupra unei realităţi prea puţin cunoscute. E neaşteptat să afli că 98% din terenul cultivabil al planetei este lucrat “în familie”!
În lume, după cum arată statisticile FAO, există 500 de milioane de ferme agricole “familiale” (suprafaţa medie: 2 ha), în care cei care muncesc sunt rude iar rodul muncii lor reprezintă 56% din tot ce se mănancă în lume. Cu toate acestea, regulile şi legile se fac pe măsura industriei alimentare, care are tot interesul să standardizeze produsele pentru a limita costurile. În felul acesta legumele au ajuns să fie create pe calapod, soiurile s-au împuţinat sau au disparut, iar de parfumul unor fructe sau legume îşi mai amintesc doar bunicii.
Bio-diversitatea pe care natura a oferit-o oamenilor de la bun început, încurcă, fiindcă nu încape în lădiţele stas ale supermarket-urilor.
“Salone del Gusto” este şi ocazia de a da vizibilitate produselor care sunt în pericol, cele pe care slow food le-a ales drept “Prezidii”, care merită să fie apărate.
Produsele care obţin eticheta de “Prezidiu” au o şansă în plus: li se oferă sprijin, vizibilitate internaţională, know-how pentru a rămâne în viaţă.
Anul acesta s-a lansat şi “Arca Gustului”, un fel de catalog mondial, în care să se înscrie soiurile pe cale de dispariţie.
La Salon am văzut familii întregi cu câte o ladiţă în mână cu vreun dovleac strâmb, o punguţă de fasole colorată sau un măr zbârcit, dar bine-mirositor, pe care le duceau cu evlavie, ca pe nişte moaşte, să le înscrie la “Arcă”. Speranţa lor este că, precum arca lui Noe salvase creturile de la apă, arca gustului să le salveze produsul de uitare.
Cu alte cuvinte, să nu dispară produse cum ar fi brânza “Beddu” din nordul Italiei, mierea albinelor negre din Belgia, condimentul Sumbala din Burkina Faso, făina de Babacu din Brazilia, dulceaţa de curmale din Maroc, sau cine ştie ce altă delicatesă din cotloanele lumii.
Pe langă o vitrină internaţională de mici şi mari minuni alimentare, Salonul este de fapt un strigăt menit să trezească conştiinţele şi să atragă atenţia. De multe ori oamenii nu îşi dau seama de propria lor putere: posibilitatea de a pretinde.
În ziua în care consumatorii se vor încăpăţâna să nu mai cumpere un produs plin de “E”-uri, industria va fi nevoită să îl elimine: în optica sa, dacă nu produce câştig, el nu îşi mai are rostul.
România este prezentă la Salon cu două produse de top: brânza de burduf de Bucegi şi dulceaţa din satele săseşti.
Marian Popoiu, coordonatorul “Prezidiului” României, îmi spune că brânza de burduf e prezentă pentru a cincea oară la Salon şi că, pentru brânza de burduf, de la această deschidere internaţională “totul a început să decurgă la altă scară, la alt nivel”.
De la Tincuţa Cişmaş (Mureş) aflu că dulceaţa nu era considerată un produs comercial ci, mai degrabă, ceva ce gospodinele pregăteau pentru casă, şi că doar din 2005, odată cu eticheta de Prezidiu Slow Food, femeile s-au transformat în producătoare de dulceţuri din fructe mai putin obişnuite: coacăze, rubarbă, măceşe, frăguţe. Acum, dulceţurile acestea sunt foarte căutate de amatorii de lucruri naturale şi autentice.
La standul românesc însă, rolul de vedetă l-a avut Mircea Groza, bucătar şi consilier la Consiliul Judetean Sălaj, cu costumul său alb din strămoşi şi dulceaţa de ardei iute, excepţională pentru a acompania brânzeturi şi cărnuri.
În final, domnul Groza, mucalit, termină cu cuvinte înţelepte “De fapt, pe la noi e slow food de totdeauna, doar că nu ştiam. Ar fi bine să ştim şi să apărăm ce avem”.
Citește pe Antena3.ro
