De curand, pe ecranul unui televizor, l-am vazut pe arhitectul Serban Sturdza; mi-am amintit ca in decembrie a fost absent de la Ateneu, de la gala "10 pentru Romania", unde a fost declarat castigatorul sectiunii Arhitecti. "Dansul nu apare la televizor", ne-a spus atunci, pe scena, amfitrionul Mihai Tatulici!

Iata insa ca, intr-o noapte, il descopar tocmai pe Serban Sturdza aparand la televizor, ba mai mult, comentand substanta proiectului "10 pentru Romania"! (un proiect – spunea dl arhitect – "focalizat gresit" si care "nu face bine nici breslei, dar nici publicului larg", pentru ca "ofera o imagine falsa a acelei bresle")...

Operatie ratata

L-am urmarit pe Serban Sturdza cu un amestec de vinovatie si de admiratie; admiratie – pentru limpezimea diagnosticului; vinovatie – pentru ca mi-a amintit, indirect, ca (imi) sunt dator cu o concluzie asupra acestui proiect. Cu atat mai mult cu cat Romania e tara in care nu avem niciodata destul timp pentru analize retrospective si pentru invatarea din propriile greseli; dimpotriva, dupa cate un eveniment controversat, cum a fost si acest "10 pentru Romania" – care a trecut ca un tren in viteza printr-o halta de tara –, toata lumea respira usurata si uita rapid totul: ne intalnim la anu’, la gala viitoare! Pana atunci, subiectul nu mai intereseaza pe nimeni!

Ei bine, imi fac o datorie de onoare din a sustine, inca o data, ceea ce am sustinut public si in timpul derularii proiectului ("fie ca as fi declarat castigator, fie ca nu, postura, in context, la fel de jenanta", ca sa citez din mine!), si anume ca e vorba despre o operatie ratata.

Erori

Eroarea fundamentala a acestui proiect este, cred, aceea de a inlocui ideea de juriu "civil", care sa acorde "Premiile Realitatii", alegand pe cine doreste dintr-o breasla (si, evident, fiind dreptul oricarui juriu sa aiba propriile optiuni), cu ideea de "autoevaluare a breslelor". In locul unui palmares cinstit, asumat de o televiziune privata, ni s-a propus, in schimb, un demers drapat stiintific, cu un aer grandios, de anvergura nationala, autodefinit drept "cea mai mare si mai profunda cercetare sociologica in interiorul unor bresle"!

Or, trecand dincolo de aparenta bunelor intentii, am descoperit ca asa-zisa "cercetare" a frizat farsa, printr-o inadmisibila relativitate a metodei de evaluare. Zelul celor patru institute de sondaj imi aminteste de un titlu de articol care m-a fascinat in copilarie si pe care nu l-am uitat pana azi: "Se faceau ca fac: si cu cat talent!"...

Atunci cand am acceptat sa particip la acest proiect, ca protagonist al categoriei "Chirurgi", am presupus ca va fi vorba despre o evaluare punctuala, a unor performante profesionale concrete, pe baza unor criterii precise (numar de operatii, rata de succes, grad de dificultate, raportare la standardul european al specialitatii). Pe traseu am constatat cu stupoare ca, practic, criteriile au fost pierdute in ceata, ba mai mult, din cele 12 (douasprezece) asociatii profesionale de chirurgie, cate exista astazi in Romania, reprezentand specialitati complet diferite, cele mai multe nu au fost consultate absolut deloc! Intrebarea e cum pot hotari 200 sau 300 de persoane (alese nu se stie pe ce criterii si consultate in pripa), cine sunt "cei mai buni" dintr-o specialitate care le e straina? In sens strict profesional, se poate vorbi, in acest caz, despre "esantioane reprezentative"? Si, in acelasi sens, nu e aberant sa vorbim despre autoevaluare? Atunci cand e vorba despre niste simple alegeri, intr-o breasla, e nevoie de un anumit numar de voturi; atunci cand e vorba despre "10 pentru Romania", ni se ofera argumentul ca "300 din 6.000 inseamna imens, statistic vorbind"! Si, mai ales, trebuie sa acceptam ca merele se amesteca cu perele si sunt perfect superpozabile!

Clasamente arbitrare

Asa se face ca, intr-o tara cu chirurgi cu adevarat exceptionali, sondorii Realitatii (mai corect ar suna, in acest caz, ai Relativitatii!) si-au permis, printre altele, sa ofere clasamente arbitrare, ignorand adevarul elementar conform caruia atunci cand ai de operat ceva – un genunchi sau o coloana sau orice –, te adresezi unui profesionist si nu unui parlamentar! Lucrurile sunt inadmisibile, in concluzie, doar in masura in care toata aceasta poveste a fost prezentata cu surle si tobe natiunii drept "autoevaluarea unei bresle". Altfel, e limpede ca oricare nume de pe listele respective ar fi apt sa primeasca diverse premii – nu asta este problema! Nu lipsa premiilor ne chinuieste pe noi si nu de premii ducem noi lipsa! Problema e alta, si anume ca acest proiect a intermediat o autoevaluare improvizata, amestecand jumatati de adevar cu jumatati de minciuna si generand nu atat "cunoasterea valorilor", cat confuzia valorilor. In plus, accentul a fost comutat, indirect, de pe problemele reale si grave ale unei bresle pe un show cu hotarate accente de kitsch. Asa cum pe vremuri asistam la spectacole gen "Cantarea Romaniei" (despre care dl Tatulici cunoaste infinit mai multe decat subsemnatul), am asistat acum la "Cantarea elitelor"!

In acest context de amatorism si aproximatii, am auzit cum, luati de valul entuziasmului, protagonisti ai proiectului au comparat, pe post, "10 pentru Romania" cu – n-o sa ghiciti! – Premiul Nobel! Oricat ar fi dl Tatulici de cazut in admiratia propriei "cantari a elitelor", trebuie sa recunoasca, impreuna cu noi, ca distanta dintre dansul si dl Vacaroiu (invocata pe scena de amfitrion) e infinit mai mica decat distanta dintre dl Vintu si dl Nobel...

Oare cat timp mai trebuie sa treaca pana sa ajungem la credinta sincera ca Romania are nevoie de competenta, de adevar si fair-play, si nu de cercetari superficiale, trambitate triumfalist "10 pentru Romania"?