Ciuperci cu ghinion

Sunt zile în care poţi avea parte de tot felul de evenimente la care nici nu te-ai fi gândit vreodată. Totul pleacă de la ceva neînsemnat şi-ţi strică ziua.

M-am dus la piaţă lăsând hazardul să hotărască ce şi cum. Şi am găsit nişte ghebe micuţe.
– Bre, ce faci cu amărâtele alea?, mă întrebă un bătrân ca să se afle în treabă.
– Le cumpăr mai ieftin, pentru că sunt mici şi le fac o minune!, îi zic moşului băgăreţ.
– Ei, na! Ce dracu să faci dacă sunt mici!, mă întrebă el iritat.
– Le pun la murat!, i-o trântesc scurt. Când o să le scot pe farfurie, cinci-zece firişoare din astea acruţe şi iuţele, or să moară de poftă ăia care nu le mănâncă!, îi zic. Moşul nesuferit vârâ mâna în grămada de ciupercuţe şi plin de nervi începu a le răsfira şi a le strânge între degete, zobindu-le. Vânzătoarea sări ca arsă şi-l îmbrânci cât colo, în timp ce-i ura de mamă şi de tată, de moş nebun ce era. Se adunară rapid câţiva gură-cască. Am potolit vânzătoarea, am plătit şi, cu trei kilograme de ciupercuţe, am plecat victorioasă spre casă. În drum m-am oprit la un magazin ca să cumpăr un litru de oţet. Stau la casă pentru bon şi mă îndrept spre galantar ca să cer oţetul. Când întind mâna, zboară pe lângă urechea mea o bucată de salam, în direcţia uşii. Mă întorc uluită şi văd "andrisantul" tocmai când primise coletul în ceafă. Un bărbat cam la 30 de ani, bine îmbrăcat, recuperă coletul primit în plin şi se întoarse fluturându-l ca pe un iatagan spre galantar.
– Vii tu, acasă, nenorocito!, zbieră agitând salamul.
– Cum să nuuu!, şuieră la el o damă vânzătoare mare cât o betonieră, ce se repezi spre el cu pumnii strânşi. Bărbatul percepu mesajul şi o zbughi pe uşă cu salamul în mână.
– Floricico!, zbieră betoniera, să faci bon de 9,80 la mezeluri!, şi fugi pe o uşă din spate.
Am plătit oţetul năucită şi am ieşit. Mi-am urmat traseul, dar, după cum spune un nepot al meu, cu "biblioteca deranjată" de atâtea evenimente, am uitat să cumpăr sare. Intru în alt magazin şi mă întâlnesc cu o fostă colegă. Din una în alta am ajuns la ciuperci şi m-a întrebat cum le fac.
– Păi... le spăl, le scurg, le opăresc în apă cu oţet, foi de dafin, piper, sare şi câţiva căţei de usturoi, le scurg şi le pun în borcane, apoi torn peste ele din oţetul în care le-am opărit, pun celofan şi gata!, zic eu repede, ca să scap de ea.
– Auzi?! ştii că au murit Constatinescu şi Alecu de la turnătorie?, îmi tăie macaroana.
– Nu ştiu, dragă, şi te las pentru că e târziu. Pa! Mai vorbim! Intru plină de năduf pe aleea blocului şi-mi zic în gând: Doamne, de la ciupercile astea se întâmplă toate!