Clătitele împăratului

Între clătitele obişnuite şi cele "împărăteşti" există cam aceeaşi diferenţă ca între o omletă pufoasă şi un scrob. "Kaiserschmarrn" au devenit celebre datorită legendei care a înfruntat veacurile. Se spune că, odată, o munteancă din Alpi le-ar fi pregătit pentru împăratul Frantz Josef.

Legenda spune că, într-o zi, aflându-se la vânătoare, împăratul austriac Frantz Joseph s-ar fi rătăcit prin munţi. Flămând şi obosit, a bătut la uşa unei cabane şi a cerut adăpost şi ceva de mâncare. Fără să ştie că avea să-l hrănească chiar pe împărat, gazda, o femeie zdravănă, nevastă de oier, i-a pregătit rapid o mâncare simplă, din ceea ce avea prin casă: niscaiva făină, câteva ouă, o ulcică de lapte, un bol cu smântână. Erau un fel de clătite, "rupte" cu lingura de lemn, în timp ce încerca să le întoarcă. Diferenţa dintre aceste clătite şi cele netede şi pufoase e cam aceeaşi cu cea dintre o omletă şi scrob... Ca să nu fie hrana prea săracă, ţăranca a mai pus alături şi un borcănel cu dulceaţă din fructe de pădure.

A mâncat împăratul şi a zis "mulţumesc frumos". N-a făcut nazuri, dar asta nici nu e de mirare. Se ştie că Frantz Josef se mulţumea, în sufrageria de la Hofburg (palatul imperial din Viena), fie şi doar cu o bucăţică mică de friptură, cu condiţia să fie bine făcută. Friptură... e impropriu spus, pentru el carnea trebuia făcută mai degrabă la cuptor, în suc propriu, pentru a ieşi suficient de moale să o poată tăia nu cu cuţitul, ci, după obiceiul lui, cu... lingura. Cât despre clătite, bucătarii imperiali obişnuiau să îi pregătească, pentru desert, "Palatschinken", clătite servite cu dulceaţă de prune sau caise.

Clătitele văcarului
Dar să ne întoarcem în pădurea din Alpii austrieci. Acolo unde, după o noapte petrecută pe laviţa ţărănească - nici asta nu l-a nemulţumit, căci obişnuia să doarmă aproape cazon şi la Viena -, împăratul s-a trezit şi a cerut încă o porţie din clătitele muntencei. "Cum se numeşte mâncarea aceasta?", ar fi întrebat împăratul. "Kaiserschmarrn", i s-a răspuns. Uimit, Frantz Josef a întrebat-o: "De unde ţi-ai dat seama că eu sunt împăratul?"... În limba germană, "kaiser" înseamnă "împărat"... Nu ştim ce i-a răspuns găzdoaia. Poate că a scăpat din mână blidele pe care tocmai încerca să le strângă. Poate că i-a sărutat mâna... Aici istoria are o pată neagră. Sau numai cenuşie. Ideea este că în limba germană există un cuvânt care se rosteşte aproape la fel cu "kaiser". Iar acel cuvânt este "kaser", care înseamnă oier sau văcar care pregăteşte brânză. Se prea poate ca femeia să fi spus "kasershmarrn", căci acelea erau bucatele pe care obişnuia să le facă pentru omul ei, văcarul satului şi cel mai priceput într-ale pregătirii brânzeturilor de pe toată coasta aceea de munte.

Un singur lucru este sigur: de atunci, bucătarii imperiali au început să pregătească, la palat, aceste clătite "rupte", a căror legendă a ajuns până la noi.