CRONICA DE RESTAURANT
O plimbare prin Cismigiul anului 2006, la o ora de varf, ne apropie azi mai mult de viitor decat de trecut. Batranul parc, desenat de arhitectul Karl Meyer, si-a pierdut atractia populara, ajunsa la apogeu in epoca interbelica. Vechiul "Monte Carlo", bombardat in â44, a fost recladit fara sarm si nu mai e de mult ce-a fost. Au disparut gradina "La Buturuga", vanzatorii ambulanti, lebedele, pelicanii... Pentru multi, Cismigiul a devenit o scurtatura de acasa pana la serviciu si, daca n-ar fi fost duminicile, 1 Mai si serile tropicale de vara, parcul s-ar fi banalizat de mult.
De 1 Mai, deci - chestiune de mentalitate - , tot romanul iese la "doi mici si-o bere" in Cismigiu. Pe micile terase-restaurant, snobismul impune azi etichete de import. La "Debarcader", de exemplu, meniul e o tema didactica pentru afirmarea comuniunii noastre lingvistice cu italienii. "Insalata verde" se traduce - nu-i asa? - salata verde, iar "insalata traditionale" - salata traditionala. "Nâest-ce-pas? Ba spa!"
Pe incercate, am comandat un "petto di pollo alla griglia", respectiv piept de pui la gratar. Carnea, prajita in unt, garnisita cu cartofi prajiti si o rosie proaspata frumos feliata, imi amintea de ultima portie asemanatoare mancata intr-o gospodarie din Buzau. Ce putea fi italian in asta? Rozmarinul presarat deasupra? Nu cred, pentru ca nu mai avea aroma. Sau poate asigurarea ca a fost gatita in "cucina dellâamore e della passione", cum scrie pe reclama restaurantului... Oare cum sa explic nebunia asta romaneasca in continut si italieneasca in forma?...
Ma consolez doar cu gandul ca "doi mici si-o bere" vor mai fi, un timp, sectiunea de aur a romanului mediu, pe care, slava Domnului!, nu-l cucereste snobismul ofertei de la "Debarcader"...
NOTELE LUI MAX
| ||
Terasa Debarcader
Parcul Cismigiu
|
DE GUSTIBUS
| ||
|
Citește pe Antena3.ro