Daniela Vladescu - Alla Toscana

Constanta. Zi mohorata. Zi de facut vizite. Plaja bate in retragere, cu tot cu oameni pe ea, in fata unui vant care dezgroapa scoicile din nisip. Nisip care n-a gasit altceva mai bun de facut decat sa-mi intre-n ochi. Refuz declaratia de dragoste usturatoare si, cu privire rosie de cobai fara voie, traversez parcul cu gand sa ajung la opera (unde totul se descopera, cum bine stim, inclusiv privirea mea, de sub valul nisipos!). Fatalitate. Doamna director Daniela Vladescu taman ce-a ajuns acasa in Bucuresti. Rateu. Cu peticul de hartie, pe care notasem pe genunchi adresa cu pricina din frumoasa (curata, ordonata, cu drumuri bune, etc, etc, etc) noastra capitala, pus bine, dezertez din vara asta, ca un drum in lucru, la niste prieteni pentru un film si-un pahar de vorbe bune.

AMINTIRE CU PISICI. Nu ca nu mi-as fi dat silinta, dar m-am cam ratacit pe stradute, doamna Vladescu ma pescuieste (ca tot vin de la mare) din benzinaria de la coltul drumului. Dar n-apucam sa ne dam binete cum se cuvine, ca ne-mpiedicam amandoi. De acelasi catel. Cand in picioarele mele, cand facand ture in jurul dumneaei, atat de agitat, ca nici n-apuca sa-l mangaie. "Catalin!", striga deodata (doamna Vladescu, nu cainele!). Un pusti apare de dupa cateva masini. "Ia-l tu, ca-i aduc eu mai incolo mancare", adauga. "Asa se intampla mereu", imi explica pe cand ajungem in fata blocului. "Gasesc mereu caini abandonati in parcare. Ma doare sufletul cand ii iau hingherii, dar n-am ce sa le fac. Am scos cativa si i-am dus la un adapost, dar..."

Iesim din lift fara o vorba. "Bei un frap...?", ma intreaba de cum intram. Trei pisici grase, aliniate ca la parada, isi asteapta portia de iubire. Eu apuc doar sa dau din cap afirmativ, pentru ca, odata trecute in revista "trupele", randurile s-au rupt, iar pisicile se alinta incolacindu-se printre picioarele mele. Una mai grasa le face instructie. "A fost prima", imi spune doamna Vladescu si zambeste. "Pe celelalte le-am gasit in fata blocului." Ne izolam in bucatarie. Totu-i pregatit. Scaunul de rafie imi da binete cu un scartait asezat.

MIEZUL PROBLEMEI. "Am invatat sa gatesc orice", spune doamna Vladescu si-si face de lucru cu o razatoate. Sta un pic cu spatele la mine, asa ca nu vad prea bine ce se intampla. Dar las surpriza intreaga. "Talentul l-am mostenit, cred, de la mama", adauga cu caldura. "N-am avut insa o familie traditionalista, in sensul gastronomic, daca se poate spune asa, al cuvantului. Adica n-aveam dulceturi si muraturi puse peste iarna. Dar se gatea bine si sanatos. Iar eu am pastrat asta", completeaza, iar castronul de alaturi se umple cu ceva. Morcov ras, bag seama. "Dar nu suport salata de rosii", spune si zambeste. "Tata, cand se intorcea de la serviciu, imi spunea mereu, «hai, nu-mi faci si mie o salata de rosii?» Acum, sa nu mai vad." Rade.

"Reteta asta, nu-ti spun ce, am invatat-o in Italia. Am prins prin ’85 un contract acolo si vreme de 12 ani am concertat an de an. Toti muzicienii invitati erau cazati laolalta intr-o vila. Ne gospodaream singuri. Dar, stii cum e in Italia... Trebuie sa gatesti italieneste. Cand inviti un italian undeva nu te-ntreaba ce e de vizitat ci, "ma, si mangia bene?". Asa ca, la cat e de importanta gastronomia acolo, trebuia sa invat si eu", adauga zambind.

Eu, de foame poate, nu stau locului si trebuie sa-ntreb de Constanta. Adica, tot de mare...

O PLACERE. "A, la venirea mea la conducerea Operei, fireste ca am fost privita cu suspiciune. Toata lumea credea ca venirea mea in fruntea institutiei era un aranjament. Or, cine ma cunoaste, stie prea bine ca mie niciodata nici prin gand nu mi-a dat sa conduc ceva mai mult decat propria masina.

O FARSA? La 7 februarie, dis-de-dimineata, cand am primit un telefon de la Constanta, tocmai venisem din Israel in noaptea aceea, am crezut ca e o gluma. M-am gandit imediat ca traiesc o farsa radiofonica si era gata sa inchid telefonul. «Dar, doamna, vorbim serios», mi-a spus cel care ma sunase. «Haideti la Constanta!» Si m-am dus. Este un efort, fara discutie, sa pendulezi mereu intre Bucuresti si Constanta, dar e si o mare placere, intrucat, calitativ, teatrul e la inaltime, iar publicul pare mai dornic ca niciodata. Am jucat pana acum cinci spectacole si toate cu casa inchisa. Dar conditiile sunt destul de vitrege. S-a facut un teatru mare, format din Baletul «Fantazio», cum se numea pe vremuri, Filarmonica "Marea Neagra", care s-a unit cu Teatrul Liric. Din pacate, desi exercitiul convietuirii exista, datorita coabitarii Teatrului Dramatic cu cel Liric, mai sunt multe de facut. Pe de o parte, ii inteleg. Trupele au fost desfiintate si reinfiintate intr-un teatru cu trei compartimente. Multi s-au simtit nedreptatiti, pentru ca, sa nu uitam, automat, schema s-a micsorat. Din doua orchestre, a teatrului si a filarmonicii, s-a facut una. Baletul este si el doar unul, format din trupa Teatrului Liric si cel de la "Fantazio". Eu n-am fost in momentele alea alaturi de ei si nu pot sa stiu realmente prin ce-au trecut, dar sper ca oamenii sa ajunga sa vada mai departe si sa realizeze cat de multe lucruri bune pot realiza. Dar numai impreuna."

Si impreuna gustam ce tocmai s-a ivit (si chiar repede) din borta incinsa a cuptorului...

"Cu toate ca stiu sa gatesc, sunt mai degraba un om care prefera sa manance repede, de foame, decat sa ma complic cu tot felul de preparate. Cred ca aloc mai mult timp cand pregatesc mancarea pisicilor decat atunci cand gatesc pentru mine" - Daniela Vladescu, solist, director al Operei Nationale din Constanta

DE LA MUNTE LA MARE

Primul meu contract, dupa terminarea facultatii, a fost la Brasov, la teatrul muzical. Sase ani am facut naveta. Vad ca acum, la final de cariera, fac tot naveta. Chiar daca acum functia este cea de director, iar institutia este Opera din Constanta. Dar nu m-am gandit niciodata sa ma mut din Bucuresti. Sunt foarte legata de casa mea de aici. Bine ca sofatul este pentru mine o relaxare... Plus ca, inca sunt angajata la Opereta in Bucuresti. E un statut interesant. Aici am cartea de munca, iar acolo, la Constanta, ocup functia de consultant artistic director general. Acolo cant de placere. Au ramas putini solisti, unsprezece, o data cu transformarile care s-au petrecut acolo inainte de venirea mea. Dar imi face placere sa ajut.

SOMON LA CUPTOR

Pentru o cina in doi, adica pentru doua portii, dar cu conditia ca tu sa nu mananci peste masura, ai sigur nevoie de... somon. Logic. Si anume 400 g file. Adica 200 g de portie, nu mai mult. Apoi iti mai trebuie un dovlecel mediu, un morcov si o ceapa mica. Aici reteta zice si de 20 ml ulei si 50 ml vin alb sec. Eu spun doua linguri de ulei si juma’ de pahar cu vin. Sare si piper dupa gust. Sa purcedem deci... Razi dovlecelul si morcovul pe razatoarea mare, cu grija insa, ca reteta nu-i si cu degete, tai ceapa julien si le amesteci. Ungi tava cu ulei de masline, ca-i pacat de somon si pui pestele. Peste, adaugi legumele si torni pe deasupra vinul. Acum dai la cuptor la foc mare, cam opt minute. La jumatatea timpului de coacere (adica la patru minute, na!) intorci pestele, ca sa se faca egal pe ambele parti. Abia cand e gata pui sarea si piperul. Din sticla de unde a venit jumatatea de pahar de vin alb, frapata, sper, mai umple doua pahare si bucurati-va impreuna de o cina speciala. Restul, treaba voastra!