Sau cum va place tocana si ciorba cu George Genoiu

Eu sunt un tip prevazator. Cand merg intr-o vizita, ma straduiesc sa ajung fix la ora mesei. Sa nu intelegeti gresit, am de mancare acasa. Vreau doar sa ma asigur ca-mi traieste soacra. Asta n-ar fi de fapt o problema. Am o soacra tanara, care probabil va incepe intr-o zi sa ma si iubeasca… Dar, cum va spuneam, eu sunt un tip prevazator.

Asa ca, in ziua in care m-am decis sa-i fac o vizita domnului George Genoiu, m-am uitat atent la ceas, mi-am calculat cu exactitate traseul si am pornit-o in pas domol. Se spune ca o plimbare inainte de masa creste pofta de mancare.

Calculele mele au dat roade. La ora unu fix apas butonul soneriei. Astept putin pana imi deschide, semn ca l-am ridicat de la masa. Victorie totala! Intru si o mireasma imbietoare ma conduce pe drumul cel mai drept catre sufragerie. Domnul Genoiu se indreapta spre locul lui. Imi zambeste si ma pofteste sa iau loc. Se pare ca mi-a ghicit gandurile, caci in dreptul scaunului indicat se odihneste pe fata de masa impecabila o farfurie generoasa. Minunea care m-a primit din prag cu parfumul ei ma atrage ca un magnet. Ma asez si, aproape hipnotizat, gust.

"Cum? Am scapat de intrebari?", ma smulge din vis vocea gazdei mele. Mama m-a invatat ca nu e frumos sa vorbesti cu gura plina, asa ca dau stangaci de inteles ca tocanita e delicioasa, dar dramaturgul, inspirat, ma scoate din incurcatura.

Si din povestea care se impleteste cu gustul nepretentios, dar plin de savoare al mancarii de post se construieste un destin ce seamana adeseori cu cel al personajelor create de dramaturgul George Genoiu. Iar felul in care subiectele dialogului nostru se continua unul pe celalalt imi aduce aminte ca am in fata pe autorul uneia dintre cartile de capatai ale studentilor de la orice facultate de arta dramatica: "Subiecte teatrale". Mananc si ascult. Mananc?

Traditionalist si in bucatarie

„|n toamna asta sunt mare amator de ciorb` de varz`"

"Primul meu contact cu arta culinara a avut loc in copilarie", incepe el zambind, amuzat se pare de usurinta cu care ma redusese la tacere. "Cred ca s-a intamplat intr-un fel firesc, ca multora dintre noi, dar pentru mine, crescand la tara, in alte vremuri si cu oameni ce aveau o structura interioara pe care rar o mai intalnim astazi, chiar la sate, va avea intotdeauna o valoare deosebita. E un amestec de nostalgie, ideal si gust amarui pe care ti-l lasa timpul care tot trece, parca prea repede. Dar, sigur, fiecare simte asta cand vine vorba de propria copilarie…

Cand eram mic ma jucam sub masa din bucatarie pe care gatea mama mea. Eu eram cam neastamparat. Biata mama se impiedica de mine peste tot. Alergam de colo-colo si nu-i dadeam pace o clipa. Asa ca intr-o zi cand, ca de obicei, o incurcam la gatit, i-a venit o idee. Nu, nu m-a luat sa o ajut in bucatarie. Eu am invatat sa gatesc mult, mult mai tarziu, intr-o alta imprejurare. De atunci incolo, ca sa stau cuminte cand pregatea ceva, imi dadea si mie sa mananc fie un morcov, fie un cotor de varza, ce avea. Si cum mie incepuse sa-mi placa tot jocul asta, a reusit sa ma potoleasca. Atunci cred ca am prins eu gustul pentru legume, pe care acum le prefer fara discutie carnii. Mama…

Asta e una dintre primele mele amintiri si pe care, spre deosebire de alte lucruri, n-am uitat-o pana astazi. De cate ori prepar cate ceva imi vine in minte povestea asta, mai ales ca eu gatesc mai mult cu legume.

Eu sunt un traditionalist nu numai in scriitura, ci si in bucatarie. Mi se pare un snobism obsesia aceasta a bucatariei exotice. Nu-mi plac extravagantele. Sunt adeptul neconditionat al bucatariei noastre traditionale, din care nu trebuie cu nici un pret, in viziunea mea asupra artei culinare, sa lipseasca legumele." Terminam de mancat, iar domnul Genoiu strange farfuriile cu grija. Ii multumesc pentru deliciul oferit. Dau sa il ajut. Ma refuza cu un gest ferm si pleaca in bucatarie. As vrea sa-l intreb ceva, dar nu apuc. S-a intors iute si se asaza la loc.

"Dupa aceea s-a intamplat sa urmez o scoala de agronomie in comuna Armasesti, judetul Ialomita, scoala care avea cateva gradini chiar pe malul raului Ialomita. Si cum impresiile din copilarie lasa intotdeauna o urma puternica, intr-o vreme chiar voiam sa devin agronom", continua el, caci povestea nu e nici pe departe sfarsita.

"Cu toate astea, timpul petrecut acolo a avut mai putin legatura cu zarzavaturile si mai mult cu teatrul, care se facea la modul cel mai serios la noi in scoala. Elevii prezentau mai mereu cate o piesa. Imi aduc aminte ca, la un spectacol, un interpret, Iulian Dracea, care mai tarziu a devenit un agronom de elita, trebuia sa rosteasca replica in soapta. La un moment dat, directorul scolii, care statea in primul rand, dar care era cam tare de urechi, i-a strigat: "Mai tare, Dracea!". El s-a oprit o clipa. "Asa e rolul, dom’ director", i-a spus, apoi a continuat pe tonalitatea ceruta de replica. Atunci am invatat prima lectie de demnitate a actorului. Desigur, mult mai tarziu am facut evaluarea acelor fapte, dar aceste prime contacte cu teatrul m-au marcat definitiv. Practic, ele mi-au hotarat destinul."

"Fiind nevoit sa merg la Bacau, unde imi scriu piesele de teatru de mai bine de 15 ani, am fost pus in fata situatiei de a-mi gati singur", continua el. Pe mine m-au furat gandurile. Ma scutur ca de o ceata grea si ascult mai departe.

"Sotia mea, Dumnezeu s-o ierte, care de obicei facea mancare in casa, ramanea la Bucuresti, iar eu, in acest "exil" autoimpus, trebuia sa ma descurc intr-un fel sau altul. Asa ca ii dadeam telefon si o intrebam ce si cat sa pun intr-o mancare. La inceput, ea credea ca imi trebuia pentru piesa pe care o scriam. Dar, cu timpul, si-a dat seama. Atunci i-am marturisit ca invatasem sa gatesc cate ceva. Si totusi, asa s-a intamplat ca - incercand sa imi cumpar singur ingredientele necesare prepararii hranei zilnice, pana la urma - personajele mele din ultimii ani sunt mai interesate de arta culinara decat cele de odinioara. In piesele mele, nimic nu e intamplator."

UN RAFT DE CARTI

In mai mult de un sfert de veac de la prima aparitie editoriala, cartile lui George Genoiu "fac de un raft" - vorba unui confrate literat. Despre dramaturgia lui, doamna Ileana Berlogea scria: "Ce fel de teatru apara George Genoiu? Un teatru incarcat de morala, dar nu moralist. Nu un teatru care arata cu degetul ce este bine si ce este rau, ci care ne ajuta sa descoperim singuri". . .

TOCANITA DE BACAU

"Eu am o reteta-minune cu care poti face ciorba sau tocanita la fel de bine, folosind ca dominanta una dintre legumele pe care le adaugi. E o reteta a unui om care a invatat sa se descurce singur, extrem de simpla si practica.

Pui la calit o ceapa mare in doua linguri de ulei. Dupa ce s-a inmuiat ceapa, pentru ca nu trebuie s-o lasam sa se prajeasca, adaugam un morcov mare, un pastarnac, o telina, un gogosar, un cartof, taiate cubulete si o mana de fasole verde, apa. Le lasam sa fiarba. Cand sunt aproape gata punem sosul de rosii, sare, piper si le mai dam intr-un clocot. Stingem focul si adaugam marar si patrunjel. Tot farmecul e sa ramana proaspete."

SFAT. "Daca vrem sa facem ciorba, dupa ce am pus legumele, adaugam un litru de apa si lasam sa fiarba. Apoi punem sosul de rosii si lasam totul sa mai clocoteasca. Acum adaugam un litru de bors. Dupa cateva minute de fierbere punem putin leustean si luam de pe foc." Atat de simplu si totusi atat de bun. Si imi vin in minte spusele unui prieten, care nu intelegea de ce trebuie sa ne complicam atat de mult …

CONTEAZA INGREDIENTELE SI DOZAJUL

"Piesa de teatru este o alcatuire de elemente ca: rasul, plansul, duiosia, sarcasmul, ura, placerea, tandretea. Toate aceste stari ale fiintei umane, textul teatral trebuie sa le coaguleze. Asta e viata. Exista fireste si retete pentru a scrie o comedie, o drama, asa cum exista si retete culinare. Trebuie sa cunosti ingredientele si dozajul. Dar la fel cum poti scrie netinand seama de nici o structura prestabilita, poti si gati urmand doar calea inspiratiei. Si cred ca drumul asta se cheama talent, pe care il ai sau nu." Vorbeste cu atata pasiune de dragostea sa de-o viata! Glasul i se inflacareaza, iar eu incep sa-l privesc altfel. Poti cunoaste pe cineva, fara sa-l descoperi cu adevarat. Dramaturgul imi apare acum de dincolo de textul scris pe care il stiam prea bine. E viu, sincer si minunat, fara sa poarte il el vedetismul spre care anii de prezenta in lumea teatrului l-ar fi putut chema. De la spectacolele de pe marile scene profesioniste pana la trupe de elevi ce i-au jucat peste timp piesele, de la radio si televiziune, George Genoiu a fost peste tot… Iar acum este aici, cu mine!