De trei ori Sicilia

Peisajul sicilian nu ar fi întreg fără cactuşi, smo­chini şi migdali. Cactusul – numit în însorita insulă medi­teraneană şi „fichidindia” –  este una dintre plantele care au primit recent „cetăţenia” siciliană. Mai bine zis acum vreo 500 de ani, când spaniolii care stăpâneau insula l-au adus în Europa din America Centrală. „Fichidindia”, „smochin din India”, dar numai cine nu ştie puţină istorie se poate înşela cu privire la care „Indie” este vorba… Fructele cactusului, zemoase, gustoase, se folosesc pentru prepararea unor băuturi specifice, dar şi alături de carne, de peşte sau în deserturi. Cum istoria cactusului, în Sicilia, nu este prea bogată, nici legendele despre el nu sunt atât de… apetisante. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu smochinul… cel care dă adevăratele smochine.

În Antichitate, de la Atena la Siracuza, smochinul a fost considerat un copac sacru. Una dintre subur­biile Siracuzei se numea, de altfel, „Iera Suke”, indicând astfel locul unde creştea smochinul sacru al Demetrei, zeiţa protectoare a naturii. La Selinunte, în Sicilia, sanctuarul este dedicat lui Zeus Meilichios, supranumele acestuia venind de la o denumire pregrecească a smochinului.

Smochinul a fost venerat, poate, şi pentru că el creşte aproape de la sine. Este un miracol felul în care reuşeşte să supravieţuiască în orice fel de condiţii, pe un colţ de stâncă, pe secetă, pe furtună… El poate fi alb (cu învelişul seminţelor de o culoare verde palid) sau negru (adică de un violet întunecat). De obicei se coc în iunie, dar în Sicilia există şi o varietate, numită „fichi di Natale”, care se coace iarna, în preajma Crăciunului.

Există câteva localităţi celebre datorită livezilor de smochini. Limina – cea „cocoşată” între Valea Agro şi Muntele Peloritani – este faimoasă pentru smochinele uscate după o reţetă tradiţională. Până către începutul anilor '50, şoseaua care lega Limina de Marea Ionică era, vara, străjuită de o parte şi de alta de vânzătorii de smochine, care veneau aici pentru a da la schimb delicioasele fructe pe peşte, unelte sau alte produse de care aveau nevoie.

Smochinele însoţesc toate sărbătorile de familie ale sicilienilor. Nelipsite sunt, de asemenea, migdalele, care sunt folosite în cele mai cunoscute dintre dulciurile siciliene, precum Casata şi Frutti di martorana. La un moment dat, existau în Sicilia peste 600 de soiuri de migdali, toate de o calitate excelentă, chiar dacă nu întotdeauna foarte productive. Este şi motivul pentru care migdalii originari din insulă sunt înlocuiţi în anii ’60 cu varietăţi provenind din Puglia, dar şi din Franţa sau America, acestea având însă o calitate mediocră. Astăzi, când se clamează biodiversitatea şi denumirile de origine controlată, observăm în Sicilia un interes tot mai crescut pentru recuperarea soiurilor vechi. Celebra „mandorla di Avola” (migdala din Avola), cu gustul său lemnos şi bogată în grăsimi, cu capacitatea de a-şi păstra aroma pe perioada iernii, a revenit în actualitate şi datorită demersurilor iniţiate de mişcarea Slow Food. „Ovalul ei perfect”, scria Leonardo Sciascia, „aminteşte de chipurile de femei pictate de Antonello da Messina”.