Draga Olteanu Matei

De data asta aleg sa-l intreb pe politistul care pazeste nu stiu ce prin zona, daca pot sa parchez acolo. Se sprijina pe un picior si da afirmativ din cap cu indiferenta. Imi arata un loc liber la vreo 20 de metri distanta. Ma conformez.

Intru grabit pe un gang si la prima usa apas interfonul. In cateva clipe usa se deschide si doamna Draga Olteanu Matei apare in prag pentru cateva clipe, pentru ca apoi sa dispara. "Intra!", imi striga in urma. Asta si fac. Ii urmez glasul prin casa si ma pomenesc in bucatarie. Actrita isi face de lucru pe la cuptor. Ocolesc o masa si-mi gasesc un loc sigur, de unde pot sa urmaresc nestingherit toata operatiunea fara sa incurc pe nimeni. Caldura ajunge necrutator pana la mine si transpir aproape instantaneu. Cu riscul de a fi nepoliticos, imi lepad haina. Vreau sa o agat intr-un cui batut in perete chiar in dreptul meu. Dar vreun Pepelea sugubat nu si-a facut treaba prea bine caci cuiul cade impreuna cu o bucatica de zid. Ma simt penibil si m-am umplut de var. Ca o gazda buna, doamna Draga se face ca nu vede si incepe sa-mi spuna ca tocmai scrie un scenariu de comedie si, in pauze, ii place sa gateasca cate ceva. Acum face o placinta cu un fel de branza de Braila. Devin curios…

.

.

Nu sunt gurmanda, sunt gourm...

"Pentru mine, gatitul e o pasiune si o relaxare, spune ea cu candoare. Dar sunt foarte meticuloasa, foarte precisa si stiu exact ce am de facut. Cred ca a fost cumva ca un instinct indemanarea asta in bucatarie.

Cand ma duc undeva, sunt mereu curioasa sa aflu o reteta noua, deosebita. Nu mi-e rusine sa intreb, fie ca sunt intr-un restaurant, fie ca sunt in vizita la cei mai buni prieteni. In strainatate, de exemplu, caut mereu un loc in care sa pot manca preparate traditionale, tocmai ca sa pot descoperi un fel de mancare mai special pe care, uneori, incerc sa il gatesc si eu. Desi uneori e o sabie cu doua taisuri. Intr-un restaurant din Belgia am mancat un fel de carnati fierti, ca niste crenvursti mai grosi, cu un piure de mere si de cartofi! Am mancat ca n-aveam incotro. Ce sa-ti zic, a fost un risc pe care mi l-am asumat. Dar am aflat pe pielea mea ca nu-mi place bucataria belgiana.

Dar, ca sa fiu absolut sincera cu tine, mai e ceva care m-a format cumva in arta asta de a bucatari. Eu am fost singurul copil la parinti si singura nepoata la o sumedenie de unchi si matusi. Care mai de care se intreceau sa ma ajute si sa ma invete cate ceva. Gatitul l-am prins din zbor, cum se spune, de la cei care se pricepeau, ca-mi bagam nasul peste tot. Imi placea sa stau mereu pe langa plita, alaturi de cei care gateau. Nu spun ca mi se si permitea, doar eram rasfatata tuturor! Iar intr-o zi cand bunica mea se apucase sa faca turte si colaci, a fost prima si prima data cand am preparat ceva cu mana mea.

Cum ti-am spus, eu stateam mai mereu prin bucatarie, dar in special cand gatea bunica mea, care era o gospodina perfecta. In ziua aceea, pentru ce avea de facut, ea pregatise o cantitate mare de aluat. Bineinteles ca am luat si eu partea mea si ma uitam la bunica, incercand sa o imit. M-am chinuit eu la aluatul ala o gramada de timp, de se facuse negru de cat il framantasem. Apoi l-am rasucit si am reusit sa obtin si eu, tot tragand cu ochiul, ceva care seamana cu colacii. Dupa ce am facut eu acolo pe gospodina, m-am dus la culcare.

A doua zi m-am trezit dis-de-dimineata sa vad cum au iesit. Erau pe masa, pusi separat pe o farfurie si aratau formidabil, aurii si pufosi. Toata lumea m-a laudat si a mancat colacii pe care, chipurile, ii facusem eu. Abia dupa ani am aflat ca bunica mea, saraca, statuse peste noapte si facuse altii ca sa ma incurajeze pe mine. Asta a fost prima mea aventura culinara!"

Intre timp am ajuns in sufragerie, iar tava in care placinta asteapta sa-si desavarseasca menirea se odihneste parfumata pe masa din fata noastra. Doamna Draga ma serveste.

"Desi se facea si la noi in casa, sincer sa-ti spun, eu am prins gustul placintei ducandu-ma pe la simigerii.

Cand eram copil, abia asteptam sa merg cu mama mare sau cu tata mare la simigerie. Imi cumparau intotdeauna placinta cu branza sau cu carne. In timpul postului, acolo se faceau si dovleac copt, placinta cu varza si de fiecare data primeam si eu ceva. Si se mai gasea ceva, care acum e o raritate. O minune de placinta cu cartofi. Nici nu mai stiu daca era preferata mea sau daca aveam vreo preferinta, ca toate erau care mai de care mai bune.

Grecii aveau si iaurgerie alaturi si faceau iaurtul in niste vase mari de pamant. Iar cand mancai placinta fierbinte impreuna cu iaurtul asta rece, care avea caimacul gros de-un deget, parca nimic nu mai conta, atat era de bun."

Intre timp am terminat de mancat, iar gazda mea imi pune o bucata generoasa de placinta la pachet.

"Bine, la mama ei, placinta se face cu branza de Braila", precizeaza actrita. "Nu stiu daca se mai gaseste acum. I se mai spunea si branza cu purici, pentru ca la preparare, se punea in ea cernusca. Eu adaug de obicei. Semintele alea negre pe care le vezi si care aduc putin la gust cu cimbrul, asta sunt. De fapt, cred ca aroma lor da tot farmecul placintei. Invatand sa fac placinta am incercat sa repet gustul acela pe care n-am cum sa-l uit vreodata. E gustul copilariei mele, pe care incerc sa-l regasesc macar acum de Revelion." Plecand, realizez ca am uitat pachetul pe care mi-l pregatise. Mi-e rusine sa ma mai intorc asa ca urc in masina si trantesc portiera cu of. Dar azi nu-i loc de suparare si hotarasc sa-mi fac singur de Revelionul asta o mandrete de placinta "ca la Draga acasa". Urati-mi succes, ca eu ma gandesc la voi!

PLACINTA CU BRANZA DE BRAILA

Avem nevoie de foi de placinta, un kilogram de telemea de oi si un kilogram de telemea de vaca, putina cernusca, opt oua si patru linguri de faina. Se desareaza branza de oi si se lasa peste noapte sa se scurga. Adaugam branza de vaci si se framanta bine de tot, apoi punem cernusca si amestecam din nou. Dupa toate astea, punem opt oua batute in prealabil si patru linguri de faina si omogenizam totul cat se poate de bine. Topim niste unt, ungem tava cu ulei si asezam pe fundul ei trei foi intre care turnam untul. Trebuie sa tinem cont ca foile sa depaseasca bine marginile tavii, pentru ca, dupa ce am turnat compozitia, le vom plia spre interior cu grija sa nu se rupa. Ele vor tine totul sa nu dea pe dinafara. Deasupra punem iar niste foi. Le ungem si pe ele cu unt si placinta e gata sa fie pusa la cuptor, unde va sta cam un ceas, un ceas si jumatate, la foc mic, sa se patrunda bine fara sa se arda. SFAT Daca vrem ca placinta sa aiba gustul acela traditional, aroma pe care bunicii nostri i-o dadeau folosind celebra branza de Braila, sfatul meu este sa incercam pe cat posibil sa adaugam cernusca in compozitie. Asta este, de altfel, si tot secretul. Altfel, e o placinta cu branza pur si simplu.

STELELE MAI SI CAD

Nu exista vreo reteta de a deveni ceva, orice, inclusiv vedeta. Totul porneste de la datele cu care te-ai nascut. Vorbind de actorie in mod special, daca iti da Dumnezeu talent, trebuie sa-ti dea si minte si carte. Desi meseria noastra se fura, trebuie sa ai si norocul sa intalnesti niste indrumatori buni. Dar ani intregi trebuie sa inveti ce au facut cei dinaintea ta. Asta se obtine doar stand in arlechin si vazand spectacole mereu si mereu. Eu asa am facut, caci, in timpul facultatii, noi nu aveam voie sa jucam nicaieri. Am avut niste inaintasi inegalabili. Trebuia sa il vedeti pe Emil Botta in "Napasta", pentru ca daca va povestesc ca era formidabil nu este suficient. Vorbele inseamna prea putin. Cat despre vedetele de azi care apar si dispar, ce sa mai vorbim… Ele nu sunt vedete, in sensul pozitiv al cuvantului, sunt niste stele, iar stelele mai si cad!