Era bântuit de foamea de a şti

Despre Radu Anton Roman nu se vorbeşte. Despre Radu Anton Roman se tace. Iar acest fel de tăcere se numeşte iubire şi regretul că nu mai e.

L-am văzut de atâtea ori mân­gâind bucata de carne pe care se pregătea să o prepare cu o pietate aproape filială. L-am văzut cum lua în palmele sale o căpăţână de varză banală - ţărancă purtând fote zdren­ţuite - şi varza devenea principesă pentru un fel de mâncare rafinat, l-am văzut privind în zare un pahar cu Muscat, mestecându-şi pofta cu buzele senzuale scoase în evidenţă de barba hirsută, iar vinul devenea o licoare zeiască, descântat de privirile lui, l-am văzut stând deasupra plitei cu statură de demon înfierbântat, l-am văzut îmbucând bucata cea mai aleasă cu ochii daţi peste cap de plăcere. Şi l-am înţeles.

Deşi se autodefinea de multe ori ca un mâncău refulat în stare să înghită urieşeşte, ştiu că el era bântuit de o foame care nu era foamea mâncării, ci foamea de a şti, de a cunoaşte, de a înţelege. Iubea atât de mult lumea, încât nu se simţea în stare să trăiască în ea fără a-i pricepe pe de-a-ntregul şurubăraia intimă, de a afla de unde izvorăsc dragostea şi pacea. El era în bucătărie nu un gastronom, nu un gurmand, ci un poet care descoperea de fiecare dată, cu uimire şi bucurie revărsată, că mâncarea nu este numai esenţa vieţii, ci în primul rând a sereni­tăţii pe care o poţi dobândi dacă reuşeşti să o înţelegi deplin. Aproape ne spunea fără cuvinte că Poezia trece prin stomac.

Îi urmăream emisiunile cu o plăcere nemăsurată şi la fel îi citesc astăzi cărţile. Până la el consideram că vinul este o limonadă a neputinciosului şi nu mă omoram după zeama strugurelui. Eram crescut în Banat la umbra prunului şi aveam în pivniţă cada de două mii de litri de răchie. Dar Radu m-a fermecat şi am început să gust într-alt fel licoarea lui Bachus, combinând-o cu felurile de mâncare, potrivindu-i temperatura şi paharul din care o sorbeam şi mi-am dat seama că aş fi pierdut o parte din viaţă şi din cunoaşterea lumii dacă nu ar fi fost el. Dar despre Radu de la televizor ştie o ţară întreagă şi nu cred că nu există fa­milie de români care să nu fi încercat una dintre reţetele sale.

Eu mai ştiu un altfel de Radu, pe care l-am cunoscut în 1985 într-o crâşmă din gura Cişmigiului, Cireşica se numea, un loc unde se aciuiau actorii şi poeţii scăpătaţi. Pe Radu Anton Roman mi l-a prezentat actorul Nuni Anestin şi când s-a ridicat în picioare să îmi strângă mâna a trebuit să privesc în sus ca la cinematograful panoramic. Era cu un cap mai înalt decât mine, eu care mă consideram a avea statură de cătană împărătească şi doar un început de barbă care îi scotea în evidenţă ochii arşi de poezie. Mi se părea a fi slăbănog, chiar jigărit şi aproape l-am compătimit. Era anul în care primise Premiul Uniunii Scriitorilor şi ne-a cinstit pe toţi cei de la masă până ne-au dat afară ospătarii cu huo.

Eram toţi treji ca lacrima. Numai beţi de poezie, iar afară ningea crunt cu fulgi mari cât hulubii. Ne-am despărţit şi aşa m-am simţit de uşurat, fiindcă Radu Anton Roman mă copleşea cu prezenţa sa. Aşa cum mă copleşeşte şi acum cu absenţa sa. Mi-e dor de el...