Fiul rătăcitor

Ionel era un bărbat chipeş, cu părul negru şi ondulat, cu ochii de tăciune şi o mustaţă deasă şi neagră, mare cât un vrăbioi. Făcuse o facultate şi lucra ca inginer la aprovizionarea unui grup de şantiere de construcţii. Toată viaţa şi-o petrecea pe drumuri, de aceea l-au poreclit “fărăţară”.

Sâmbătă, pe la ora cinci după-amiază, când se mai înmuia căldura şi cei care veniseră de la slujbe tocmai terminaseră de mâncat şi se destindeau puţin după o săptămână de lucru, la turcu’, în chioşcul din curtea plină de flori şi de răcoarea salcâmilor bătrâni de peste o sută de ani, se adunau, unul câte unul, prietenii din copilărie şi ­vecini pe aceeaşi stradă.

Adunarea era musai, pentru că venea în vizită Ion “fărăţară”, unguru’, şi trebuia văzut, pipăit, iubit, insultat, pupat şi altele, cum îi stă bine unui prieten vechi care n-a mai dat ochii cu ei de vreo doi ani. Şi, cum acesta îşi anunţase sosirea cu trei zile înainte, Coana Mare, mama turcului Tică, pregătise bunătăţi, pentru că acest pui de ungur îi căzuse la suflet de cum îl cunoscuse în perioada când au fost refugiaţi în zona Blajului.

Ionel era un bărbat chipeş, cu părul negru şi ondulat, cu ochii de tăciune şi o mustaţă deasă şi neagră, mare cât un vrăbioi. Făcuse o facultate şi lucra ca inginer la aprovizionarea unui grup de şantiere de construcţii. Toată viaţa şi-o petrecea pe drumuri, de aceea l-au poreclit “fărăţară”. Iubirea pe care i-a arătat-o Coana Mare, pe vremea când avea doar 15 ani şi îi murise bunicul, ultimul din familia lui, l-a făcut să rămână pentru totdeauna “unul ­dintre copiii ei rătăcitori”. Coana Mare era mama de care nu avusese parte şi la care venea ori de câte ori se simţea debusolat sau plin de fericire, iar copiii acesteia, fata şi băiatul, erau fraţii lui. Când ajungea la Bucureşti, fie şi numai pentru câteva ore, o înştiinţa cu două zile mai înainte pentru ca ea să aibă timp să-i pregătească ceva bun. Sătul de cantina şantierului, unguru’ mânca cu o deosebită plăcere tot ce-i pregătea Coana Mare spre încântarea ­acesteia. Era copilul ascultător pe care şi l-ar fi dorit oricare mamă. Învăţase de la ea cum să-şi spele rufele, cum să le calce, cum să mănânce frumos, cum să se poarte cu oamenii. Doi ani, cât au stat împreună ca refugiaţi, copilul ungur pe care-l luaseră cu ei se dovedise un om deosebit. Apoi a urmat perioada de şcoală, lupta pentru dobândirea unui loc printre oameni.

Mai multe personaje, drept în faţă

Pe la patru şi jumătate, după ce-şi închisese micul atelier de cizmărie, Mihai, rusul, se înfiinţă la poartă, cărând o plasă cu două sifoane şi o sticlă cu votcă. Se instală în chioşc aşteptând să apară şi Tică, turcul pensionar, fost constructor de avioane, băiatul Coanei Mari. În curte intră curând şi Ellias, albanezul plăcintar, împreună cu Josef, evreul profesor de istorie şi geografie la şcoala de peste drum şi vecin la trei case distanţă, fiecare cu şase sticle de bere. La zumzetul şi hârcăielile lor apăru şi Tică purtând pe braţ o faţă de masă uriaşă şi un platou cu tacâmuri. Mâini dibace aranjară rapid faţa de masă şi tacâmurile. Coana Mare îşi făcu apariţia în pragul bucătăriei, iar Ellias, care era pe fază, sări degrabă şi veni cu farfuriile pe care le duse la masă. Pe poartă intră şi Robert, armeanul, împreună cu Mitică, grădinarul, român sadea, cărând o paporniţă în care se aflau trei sticle cu votcă şi trei pepeni verzi uriaşi. Pepenii fură băgaţi urgent în răcitorul din bucătăria de vară, a cărui ladă fusese umplută, încă de la patru dimineaţa, cu două blocuri mari de gheaţă. Instalaţi, fiecare pe locul ales, se puseră pe o vorbă şi o ţigară. Nu aşteptară mult, că musafirul, Ionel unguru’, intră pe poartă şi făcu o mişcare de star care-şi face intrarea în scenă. Aşa arăta frumosul bărbat în costumul alb din buret. Impecabil ca întotdeauna. Toţi s-au ridicat – care mai de care s-a repezit spre el să-l sărute, să-l ciupească, să dea noroc – şi se comportau ca nişte copii, în timp ce Ionel îi împingea cu geanta către bucătărie, unde, în prag, Coana Mare, cu lacrimi în ochi, îl aştepta să-l sărute. Ajuns lângă ea, îi sărută amândouă mâinile, o îmbrăţişă şi îi sărută părul alb ce se vedea din basmaua legată la spate. Bătrâna fericită, îl strânse la pieptul ei, mângâie obrazul bărbatului-copil şi-i cercetă ochii negri, umezi de lacrimile reţinute. Citise ea ceva acolo şi, liniştită, îi dădu drumul împingându-l către chioşc. L-au primit în urale şi alte comentarii de-ale băieţilor, s-au desfăcut băierile vorbelor şi o sticlă de votcă. Erau de povestit doi ani şi mai bine de fiecare parte şi se anunţa o noapte foarte scurtă pentru atât timp. Curând, Coana Mare apăru ca o zână, învăluită în aburul uriaşului castron cu ciorbă de perişoare, făcută cum numai ea ştia. Era favorita “copilului rătăcitor” şi, ca de fiecare dată când venea acasă, ea îi pregătea minunata ciorbă. Ionel îşi puse o porţie şi, înainte de a lua prima lingură de ciorbă, trase adânc în plămâni aburul plin de miresme ameţitoare. Închise ochii şi încercă să descopere pe rând mirosurile: de perişoare, de ardei gras, de păstrârnac, de borş, de leuştean. Cuprins de o ameţeală plăcută, gustă puţin din zeamă şi, curând, se pomeni cu a doua porţie. Coana Mare îi cerceta cu ochii, din pragul bucătăriei, gata să le sară în ajutor. Cei doi pui fripţi, grămada de cartofi prăjiţi şi uriaşul castron cu salată de roşii, din grădina lui Mitică, se topiră curând ajutaţi de berea aburită. Pe masă îşi făcură apariţia farfuriile pentru pepene şi cafelele ce aveau să le însoţească votca şi vorbele de noapte.

Portret dreapta

În bucătărie, Coana Mare puse cu grijă pe aragaz, la îndemână, o olicică plină cu minunata ciorbă. Ştia ea că, peste noapte, cineva anume va veni să o mănânce. Stinse lumina. Bătrâna îşi aranjă basmaua pe micul conci de la ceafă şi se aşeză pe scaunul de lângă fereastră, cu mîinile în poală, privind la bărbaţii-copii care se jucau acum cu vorbele şi cu gesturile, în chioşcul bătrân, sub becul ce se lupta cu întunericul, luminând slab. Din grupul de copii-băr­baţi, unul arunca din când în când o privire pătrunzătoare prin întunericul bucătăriei, ştiind că acolo, pe scaun, îl privea plină de iubire cea care l-a primit în sufletul ei şi ­care-i era adevărata mamă. Ştia că va duce cu el pretu­tindeni portretul bătrânei, sfânt sufletului său.