Giani si coltunasii

"Cand ii pui omului ceva bun in farfurie zice bogdaproste c-a apucat s-ajunga clipa aia." Iar pasiunea de a gati se impleteste la ea cu aceea de a scrie nu atat despre mancare, cat despre placerea de a-i vedea pe ceilalti savurandu-i mancarea. Un om simplu, incarcat de acea simplitate despre care se poate spune ca e bine placuta Domnului. S-a nascut in Bucuresti si a mostenit harul gatitului de la bunica ei. Talentul de a aranja felurile de mancare si l-a dezvoltat in timp. Iar darul scriiturii nu-l poate avea decat de la Cel de Sus. Aceasta este Veronica Bectas… (Monica Andronescu)

Cea mai mare bucurie a mea este sa-i vad pe oameni "cum nadusesc mancand". Ascultand-o, am avut impresia ca mi-a scos Dumnezeu in cale un personaj din cele pe care le crea odata Ion Creanga. Bucuria extraordinara cu care vorbea despre mancare, despre gustul ei, despre arome te trimitea cu gandul la un regat fericit al mancaciosilor.

Femeia se apuca sa framante aluatul si dupa cateva minute il lasa la "odihnit". Apoi incepu sa pregateasca branza de vaci cu ou, zahar, stafide si vanilie. Ii dadu si copilului cateva stafide, fara a-l privi. Baiatul le insfaca, dar le manca pe rand, cate una, cu ochii la ce facea ea. Aluatul facut dintr-o cana cu faina si un ou, la care a adaugat aproape o cana cu apa calduta si un praf de sare, era acum intins pe planseta si tranformat in patratele pe care "Doamna", vecina, punea cate o gramajoara de branza galbuie si frumos mirositoare, cu gandaceii aia dulci de stafide. Branza era acoperita de un colt de patratel si apareau niste urechiuse, pe care "Doamna" le apasa sa nu se desprinda. Pe foc clocotea o cratita mare, cu apa si putina sare. "

Ce faci cu apa?", intreba copilul cand vecina verifica daca da in clocot.

"Bagam in ea urechiusele astea si le fierbem", zise femeia, privindu-l abia acum. Baiatul era numai ochi si urechi. Se trase mai aproape de oala. Ea baga in oala primele douazeci de urechiuse, gata facute, si se pregati sa le faca pe celelalte. Giani se protapi langa oala si iscodea cu ochii, doar-doar o zari minunatele urechiuse.

Mirosul innebunitor de vanilie navalea pe usa, pe fereastra deschisa, patrundea ticalos in nari, facandu-i pe toti cei care treceau pe aproape sa saliveze si sa-l boscorodeasca, in gand, pe cel care il provoca.

Curand, unul cate unul, coltunasii ieseau la suprafata apei, semn ca erau aproape fierti. Femeia ii mai lasa putin, ii incerca daca sunt bine fierti si, cu spumiera, ii scoase intr-un castron mare. Apoi lua o farfurie si puse zece urechiuse aburinde, peste care turna smantana si presara zahar vanilinat. Mai puse o serie de urechiuse la fiert si pregati altele.

Giani adulmeca mirosul ametitor si, cu ochii impaienjeniti, vedea miscarile "Doamnei" incete, blande, ca ale unei zane din povesti. Farfuria era in fata lui. O tinea cu stanga, sa nu fuga. Aburul minunat il invaluia, mainile erau parca moi, nu avea putere sa ia furculita. Smantana alba, stralucitoare si parfumata era revarsata peste urechiuse. Ceva atat de frumos si de grozav mirositor nu avusese niciodata. Credea ca-i un vis. Copilul naucit infipse furculita si lua o bucatica, o baga in gura si o strivi de cerul gurii. Era calduta, dulce-acrisoara, parfumata, minunata. O inghiti. Si facu la fel cu toate celelalte. In farfurie mai ramase un pic de smantana. Se uita la ea si nu stia cum s-o culeaga cu furculita. Cand femeia se intoarse sa verifice noua serie din oala, el duse farfuria la gura si, din doua limbi aplicate cu tactica, linse si ultima picatura, apoi, fericit, se ridica cu greu de la masa, zise "saru’ mana" si iesi pe usa.
La scurt timp, la usa batu cineva. Era Giani.
"Doamna, cum se cheama prajitura, sa… sa-i spun si lu’ mama."
"Coltunasi cu banza de vaci si smantana", zise ea.
Copilul se indrepta catre usa zicand incetisor: "Co-coltunasi cu branza si sm-sman...", si iesi pe usa ca vrajit.