La masa cu Flamanzila

Teatrul Ion Creanga din Bucuresti, intr-o dimineata de duminica. Galagie mare, copilasi cu buchete de flori mai mari ca ei, parinti si bunici emotionati. Cortina se deschide in strigatele fericite ale salii si intram cu totii in lumea lui Harap-Alb. Imparati si fii de imparati, cai nazdravani care mananca jaratic, aventuri nenumarate, ursi fiorosi si cate si mai cate.

Povestea este excelent construita, personaje bine conturate si costume "cu personalitate". Iar muzica semnata de Nicu Alifantis da o culoare cu totul aparte spectacolului. Regizorul Cornel Todea pare sa ne spuna povestea lui Harap-Alb asa cum insusi Ion Creanga ar fi putut sa o faca. Simplitate si un comic irezistibil. Dramatizarea nu lasa deoparte nici unul dintre momentele importante ale piesei, invatandu-i pe copii cu multa discretie lectia curajului si a bunului-simt. Cine nu stie povestea lui Harap-Alb? Fiul de crai care pleaca intr-o calatorie pentru a ajunge in regatul lui Verde Imparat si a primi de la acesta tronul si imparatia. Drumul e presarat cu multe peripetii, iar cel mai mare dintre necazuri, intalnirea cu Spanul, este rezultatul neascultarii sfatului parintesc. Iar dintre toate probele la care este supus eroul, cea mai importanta este cea a bunatatii inimii. Prietenia il salveaza de fiecare data. Iar spectacolul de la Teatrul Ion Creanga subliniaza tocmai acest lucru. Fara cei cinci tovarasi, Flamanzila, Setila, Gerila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila, fara ajutorul Sfintei Duminici si al reginei Albinelor, Harap-Alb n-ar fi reusit sa iasa cu bine din incercari.

Cele mai multe dintre scene sunt construite cu mult umor, precum e cea a "ospatului" de la curtea Imparatului Rosu, ospat caruia Flamanzila si Setila ii dau de cap in cateva clipe. Metri intregi de carnati, pulpe uriase, cosuri cu paine, butoaie cu vin, toate dispar fara urma in pantecele celor doi nesatui. Sau scena in care Harap-Alb este trimis de Span in Gradina Ursului, ca sa aduca "salaturile" cele minunate. Dupa ce ursul se trezeste din somnul cel greu, eroul il invinge cu un cantecel vesel: "Joaca bine, Mos Martine, ca-ti dau paine cu masline". Poate ca la nici un alt teatru actorii nu sunt intr-un asemenea fel identificati cu personajul. Copiii din sala sunt tare suparati pe Spanul nostru, Cristian Cretu, fiind atat de credibil in acest rol, incat la sfarsit nu primeste nici o floare (doar e personajul negativ, nu?). Se remarca extraordinara naturalete a lui Doru Ana in rolul Imparatului Rosu si verva lui Lucian Ifrim (Harap-Alb), rasplatit "imparateste" la sfarsit, mai ales de aplauzele copiilor.

Ce cadou minunat le-ati putea face copiilor de ziua lor decat sa-i duceti de manuta in lumea povestilor?

INGREDIENT TEMPERA

"Putti" sunt copilasi goi, ilustrati in arta de-a lungul timpului. In Antichitate, locul lor era ocupat de Eros, iar sculptura unui "Eros dormind" pare a fi apogeul acestei perioade. Mai tarziu, la romani, Eros isi schimba numele in Cupidon, un copilas nevinovat cu arcul in mana. In perioada crestinismului, zeii greco-romani decad si toate civilizatiile din bazinul mediteranean cunosc noi mesageri divini - ingerii. Pana in secolul al IV-lea, ingerii n-aveau aripi. Iconografia lor se animeaza in secolul al XIII-lea, cand capata trasaturi conforme cu tipul de frumusete juvenila gotica ("ingerul zambind" din catedrala din Reims). Renasterea reabiliteaza cupidonii greco-romani, desacralizandu-i pe putti. In secolul al XIV- lea ei apar la Giotto, la Rafael si reprezinta, treptat, dragostea si romantismul. In perioada Roccoco, Francios Boucher picteaza unii dintre cei mai frumosi putti. O evolutie fireasca in iconografia serafica a Renasterii, care transforma celesta si hieratica armata medievala in cortegiu de amorasi profani. Sculptati in lemn sau in piatra, turnati in bronz sau pictati pe panza, reprezentand o lume de erosi si de cupidoni, stropita cu o picatura de apa sfintita, ei au darul de a va spune ca, atunci cand veti vedea o creatura angelica zambindu-va in preajma, dragostea pluteste in aer… (Tudor Cires)