Linistea unui camin de artist in mileniul trei

Armand Calota

O zona linistita intr-un cartier… "jucaus". Un bloc in care nici un apartament nu se vinde si nu e de inchiriat, in care oamenii locuiesc de cand s-a construit, ca o singura familie. Totul miroase a curat. Asteptand niste copii care au plecat, in spatele usilor, o data cu lasarea serii, cateva jucarii stau insirate pe palier. Aici nu se fura. Bucuresti, Romania, anul 2004. Incredibil?

Doamna casei priveste ceva la televizor. Imi zambeste cald. O salut aproape in soapta. Doua fetite alearga de colo-colo prin micul apartament, jucandu-se cu cel mai adorabil catel pe care l-am vazut vreodata. Cu toate astea, nu vreau sa-i testez proasta reputatie de care am auzit ca se bucura. De la nivelul celor doua kilograme si jumatate, nu suporta pe toata lumea si a reusit performanta de a-i lasa o amintire de neuitat unei doamne amabile care incerca sa-i descurce blanita. Desi de curand a incasat-o de la o pisica, imi pare ca a trecut destul de usor peste episodul cu pricina. Poarta o fundita roz. Viata de caine…
Dar, cum ar spune un fost sef de-al meu, nu despre asta este vorba…

Dupa ce imi deschide usa, actorul Armand Calota ma lasa sa ma acomodez cu locul. Apoi ne retragem in bucatarie sa planuim in liniste de-ale noastre.

Rasfoim cate ceva, vorbim, glumim, radem, Armand mai trebaluieste cate ceva... Nu vreau sa-l incurc. Imi spun ca omul e la el acasa, iar eu sunt doar un musafir venit intr-o vizita oarecum neplanificata, asa, cam… pe nepusa masa. Nepusa masa? Nu-mi ia mult sa ma dumiresc ce tot il preocupa pe prietenul meu cand la chiuveta, cand pe aragaz. Ce-i drept, aroma minunata ce incepe sa ne invaluie ma ajuta in rationament. Ma auzise inainte vorbind cu cineva la telefon de o pizzerie, iar acum, cu amabilitatea pentru care l-am admirat mereu, Armand pregateste ceva de mancare. Atat i-a trebuit! Acum nu mai scapa de mine!

Simplu si bun, in tigaie

Inevitabil imi bag nasul prin toate si nici eu nu mai stiu ce sa-ntreb mai intai. Ce e… cum… cand… de unde… care… de ce? Dar Armand nu-mi raspunde. Ma lasa sa fierb o data cu tigaia inmiresmata si abia intr-un moment de ragaz incepe cu voce inceata:

"Ca sa intram in frumusetea acestui fel de mancare ar trebui sa mergem in urma cu vreo douazeci de ani.

Eram la Timisoara prin ’84 -’85…
Intr-o zi m-am intalnit cu niste prieteni buni, unii dintre ei nici nu mai sunt printre noi, intr-o casa veche a cuiva. Ne adunaseram la un loc actori, colegi de-ai mei de la teatru, cativa arhitecti, in fine, de-ai nostri, o gramada de lume buna. Si, din vorba-n vorba, am inceput fiecare sa ne laudam cu calitatile deosebite de bucatar. Unul se mandrea cu nu stiu ce tocanita extraordinara pe care numai el stia s-o faca, altul cu fripturi vanatoresti stropite cu vin, celalalt cu niste gratare formidabile, ma rog, numai bunatati. Si cum povesteau ei mai cu pofta - parca le si vedeai intinse dinaintea ta, parca le si simteai parfumul - din spatele meu, si nici nu stiu cand intrase in camera, o doamna, mama gazdei noastre, ne-a intrerupt: "Ce tot spuneti voi acolo? Nici nu stiti cat stau eu la coada pentru o bucatica de carne". Sa nu uitam, traiam vremuri grele, desi erau anii tineretii noastre, cand parca nimic nu ne putea taia aripile. "Daca tot va e asa foame, zice ea mai departe, hai sa va fac eu ceva, de n-o sa uitati!". Eu de colo: Ce? "E, sare doamna. Ceva. Oua la capac, na!" Apoi ne numara din priviri si dispare in bucatarie. Mie mi-a placut dintotdeauna sa gatesc, asa ca mi-am lasat prietenii sa viseze mai departe la fripturi, iar eu m-am dus dupa ea sa vad ce face, ca nu mai pricepeam nimic."

Le-as recomanda multora sa intre in bucatarie. Si stii de ce? Pentru ca atunci, gestul devine aproape mecanic, iar mintea isi poate continua drumul ei. Poti gandi si te poti relaxa deopotriva. Pe mine m-a ajutat foarte mult. Cred ca adauga stropul ala de intelepciune, de liniste si masura, foarte multa masura. Asa ca, zic si eu: cum adica, oua la capac? Ei, uite-asa:

Iei doi-trei ardei grasi medii, de culori diferite, sa-ti faca mai multa pofta, ca e important si cum arata ceea ce mananci, o ceapa rosie medie, desi cateva cepe verzi ar fi ideale, o bucata de praz nu mai lunga de-o palma, patru rosii medii sau suc de rosii, o lingurita de miere, marar, doua oua, sare, piper si, pentru final, parmezan sau, cel mai indicat, branza de oi. Daca tii neaparat sa mananci carne, poti taia niste felii subtiri de carnat de casa.

Tai ardeii, prazul si ceapa pestisori. Daca ti-a facut cu ochiul si un carnacior, il tai si pe dansu’ tot acum. Unii adauga si un ardei iute, da’ ma indoiesc ca-i face si pe ei mai iuti! Le pui la sfarait in putin unt sau ulei si le lasi foarte putin sa se inmoaie, fara a se praji, apoi le dai la o parte pentru un minut. Cand le pui din nou pe foc, adaugi sucul de rosii in care ai pus sare si piper dupa gust si… - asta e secretul - o lingurita de miere, ca la noi in Banat. Ideal ar fi sa fierbi patru rosii, sa le decojesti si sa le pasezi. Daca nu ai, desi ar trebui sa te straduiesti, functioneaza si sucul, dar savoarea nu va fi aceeasi. Cand aceasta compozitie a inceput sa fiarba, se adauga ouale si niste marar. Te mai uiti din timp in timp, iar cand ouale s-au facut, iei totul de pe foc, mai pui putin marar, ca sa se mentina proaspat, si lasi sa scada totul timp de zece minute. Cand le servesti, sa razi pe deasupra niste branza de oi, ca-i mai bun asa! A, si fii boier! Nu uita de un pahar de vin alb sec!

Din proprie experienta va spun: doi oameni se ridica satui de la o masa ca asta si e absolut delicios.

Pe Everest nu ajungi intr-o zi

Nu cred ca, daca e cineva categorisit ca vedeta, vazut de altii astfel, trebuie sa se comporte complicat si, de cele mai multe ori, prost. E bine ca in viata, la un anumit nivel de recunoastere la care ai ajuns in munca pe care o faci, sa pastrezi echilibrul si sa fii cat mai simplu. Daca in acest bine si simplu vom fi pusi cu totii, categoric se vor imputina vedetele care sunt acum prea lesne fabricate, de multe ori in detrimentul lor, iar exemple avem destule in jurul nostru. Spui vedeta si parca e gol pe dinauntru. Iar cand cad, ce le mai spui acelor oameni? Le spui "ai fost odata vedeta"? O data ce te-ai catarat, trebuie sa te tii cu toate puterile acolo, daca ai de ce te tine. Pe Everest nu ajungi intr-o zi, ci in saptamani intregi de munca! Transpus in viata reala, iti trebuie ani si ani ca sa
ajungi in varf si sa ramai acolo prin ceea ce dovedesti ca poti si esti. Intr-adevar, valoarea nu asteapta numarul anilor, dar e atat de rara. Si oricum, iti trebuie masura si echilibru.

Oua la capac cu legume

Se taie felii cativa ardei, doua rosii, doua-trei cepe verzi sau o ceapa rosie, o bucata de praz, un ardei iute si, daca va place, un carnacior de casa. Intr-o tigaie se pune uleiul la incalzit. Cand e fierbinte, se adauga legumele si se lasa sa se inmoaie putin. . .

Se adauga sucul de rosii - sau doua-trei rosii pasate - , o lingurita de miere, sare, piper. Se lasa la foc mijlociu, pana incepe sa fiarba. . . .

Se adauga doua oua si o legatura de marar taiat marunt. Se asaza capacul si se lasa pe foc pana ce se fac ouale. Se mai adauga putin marar si se lasa pana scade. La sfarsit, se poate adauga parmezan ras sau branza de oi. . . .