Madam Johan

    Aşa îi spunea bunica: Madam Johan. Era o femeie micuţă, subţirică şi avea peste 60 de ani. Locuia peste drum de noi, în curtea ţesătoriei. În cursul săptămînii, cînd fabrica era plină de personal, nu i se remarca prezenţa, dar duminica era pustiu şi, îşi făcea apariţia la poartă, numai după ora trei după-amiaza, privind nehotărîtă, în dreapta şi în stînga, de-alungul străzii toropite de căldura verii fierbinţi.

    Aşa îi spunea bunica: Madam Johan. Era o femeie micuţă, subţirică şi avea peste 60 de ani. Locuia peste drum de noi, în curtea ţesătoriei. În cursul săptămînii, cînd fabrica era plină de personal, nu i se remarca prezenţa, dar duminica era pustiu şi, îşi făcea apariţia la poartă, numai după ora trei după-amiaza, privind nehotărîtă, în dreapta şi în stînga, de-alungul străzii toropite de căldura verii fierbinţi. Întotdeauna apărea îmbrăcată cu o fustă de culoare închisă, maro, neagră ori bleumarin, cu o bluză alb-impecabil sau culoarea untului, cu broderii minunate la guler şi cu un nelipsit pulover asortat la fustă, pe care îl ţinea, sau nu, pe umeri. Avea părul şaten închis, uşor încărunţit la tîmple şi-l purta într-o coafură ciudată, adică o cărare pe mijloc şi apoi, într-o parte şi alta, un fel de rulou care-i strîngea părul în jurul capului într-un colac prins cu multe ace de păr sau spilci, cum le zicea bunica. Trupul ei micuţ şi întunecat la culoare, pe fondul stîlpului de cărămidă roşie al porţii, o făcea să semene cu o furnică.

    Dreapta şi stînga şi apoi drept înainte, iar dacă observa în curte o mişcare, adică bunica îi făcea cu mîna, în semn de vino încoace, Madam Johan îşi făcea curaj, trecea strada repejor şi, cu poşetuţa cea neagră din catifea, în care n-avea decît o batistă albă foarte fină şi frumos mirositoare, îi făcea semn că a înţeles şi vine.

    Bunica mă trimitea, să-i deschid poarta, apoi se ducea degrabă, punea de o cafeluţă şi o aştepta la intrare.

    - Ce mai faci, Madam Johan? o întreba bunica cu un aer vădit interesat şi făcîndu-mi semn că acum pot să dispar.

    - Bine, mersi, Madam Salih, răspundea ea, cu un glas ceva mai puternic decît te-ai fi aşteptat la o făptură atît de firavă. Avea un fel ciudat de a pronunţa "h"-ul din numele bunicii. De fapt, nu era numele de familie, ci prenumele bunicului, dar aşa îi plăcea ei.

    Cafelele erau gata şi abureau în ceşti, iar ele vorbeau cu glas scăzut informîndu-se una pe cealaltă despre treburile zilnice. Eu îmi făceam de lucru prin preajmă, doar-doar oi prinde ceva din discuţiile lor.

    Mă fascina Madam Johan. Din colţul camerei alăturate o puteam vedea stînd pe scaun. Avea mîinile fine, foarte curate, cu unghiile bine curăţate, lăsate să-i atîrne în poală, parcă anume puse acolo să stea nemişcate, să beneficieze de repaus total.

    Vorbeau încetişor, ascultîndu-se una pe cealaltă şi niciodată întrerupîndu-se sau vorbind în acelaşi timp. Din cînd în cînd, sorbeau din cafea, puneau ceaşca pe farfurioară privind la ea cu gîndul dus la ceva, pe care numai ele îl ştiau. Nu puteam să-mi mut ochii în altă parte. Aşa trecea mai mult de o oră, apoi Madam Johan îşi aduna mîinile, pe care nu le mişcase mai mult de două-trei ori, se ridica, îşi lua gentuţa neagră în care băga batistuţa, pe care n-am văzut-o folosind-o niciodată, şi-i zicea bunicii:

    - Bine, Madam Salih, dacă domnişoara - adică mama - poate, mi-o trimiteţi pe fetiţă, pe la şase. Am să las vorbă la portar.

    Bunica o lua de braţ şi, cu un gest ocrotitor, o conducea pînă la poartă, însoţite de săriturile de circar ale căţelului.

    Eram uluită. Nu-mi venea să cred că mă voi duce la ea acasă. În primul rînd, nu călcasem în curtea fabricii mai departe de sala de festivităţi, care era foarte aproape de poartă, unde toţi copiii de pe stradă erau primiţi să vadă filme proiectate pentru muncitoarele din ţesătorie. În al doilea rînd, ardeam de nerăbdare să-i văd casa, despre care mama spunea că-i o căsuţă din poveşti.

    Simţeam că plesnesc. Mă gîndeam cu groază că mama n-o să "poată" şi n-o să ajung să văd căsuţa. Am ieşit la poartă şi mi-am făcut de lucru în zonă, cu ochii sfoară s-o zăresc pe mama de-a lungul străzii.

    A fost o aşteptare cumplită. Dar a meritat. Am întîmpinat-o pe mama cu vădită satisfacţie şi eu, şi căţelul, dar fiecare pentru el. Acum nu-mi rămînea decît să aştept ca bunica să-i spună ce trebuia să-i spună şi apoi ca mama să "poată".

    Am fost expediată tactic, de bunica, să aduc doi litri de vin din beci. Eram sigură că, în acest timp, bunica a pus-o pe mama la curent cu toată discuţia dintre ea şi Madam Johan. Cît a mîncat şi a stat la discuţii cu bunica am crezut că o să mor şi n-o să apuc să aflu dacă mama "poate".

Şi toate astea pentru o căsuţă din poveşti.

    - Bine, zice mama, încercăm. Şi către mine:

    - Te duci şi-i spui că am să încerc şi ea o să-ţi dea un pachet. Vezi cum te porţi!

    Îmi venea să zbor.

    - Ia şi plasa aia în care e o sticlă cu vin. Vezi, să n-o spargi!

    Dracu' s-o ia de sticlă! Dar, mi-am dat seama, rapid, că sticla era ca un bilet de liberă trecere către ţelul meu, aşa că am înhăţat-o la piept şi am zburat spre poarta fabricii. Aici, portarul mi se păru mai mare şi mai lat decît era şi cînd am dat cu ochii de miliţianul care mai tot timpul stătea la taclale cu el, ori citea ziarul în ghereta lui, am crezut că totul se va sfîrşi în pragul acesteia.

    - Aaa, domnişoara face vizite? Da? Poftiţi, poftiţi. Şi, întorcîndu-se către miliţian : - Se duce la Madam Johan.
Miliţianul întoarse pagina la ziar, iar portarul îşi trase picioarele ca să pot trece.

    Aleea principală a fabricii avea borduri văruite în alb şi era străjuită de corcoduşi cu frunze roşii, care nu făceau fructe (ştiam asta pentru că îi căutasem pe primii doi, de fiecare dată cînd mă duceam la film, în sala de festivităţi), dar dădeau o umbră deasă şi erau bine îngrijiţi. 

    Mergeam hotărîtă, cu sacoşa la piept. Picioarele mă duceau singure şi drumul mi se părea interminabil. Deodată, îmi apare în faţă un gărduleţ vopsit în alb, nu mai înalt de o jumătate de metru, ce tăia brusc aleea. Dincolo de gărduleţ era o grădiniţă bine săpată, în care se aflau tufe de trandafiri, crizanteme, regina-nopţii. M-am uitat cu atenţie peste gărduleţ şi am văzut un beţigaş, care ţinea loc de ivăr, cu care am deschis o portiţă. Nu că asta m-ar fi împiedicat să ajung într-o clipă în grădiniţă, dar "vezi cum te porţi!" era valabil încă.

    Portiţa s-a deschis uşurel, fără nici un zgomot şi în faţa mea era un drumeag mititel de cinci cărămizi roşii lăţime, străjuit de sferturi de cărămizi înfipte în pămînt, vopsite cu var alb. Era foarte curat drumeagul şi ducea direct la o căsuţă scundă, vopsită tot în alb, străjuită în dreapta de un măr şi în stînga de un prun. Uşa, cu tocul vopsit în grena, era deschisă şi în prag, mă aştepta... Madam Johan.

    Furnica nu mai era furnică decît în parte. Purta o rochiţă de stambă, cu flori mici albe şi roz, cu frunzuliţe verzi pe un fond negru, cu cordon, cu mîneci scurte, cu nasturi albi, mari, de sus pînă jos, adică pînă la mijlocul gambei, cu manşete şi guleraş alb, din dantelă lucrată de ea. Părul era strîns la fel. În picioare avea papucei de casă din molton.

    - Intră, intră!, mă îndemnă ea.

    Nu-mi trebui mult şi păşii cu îndrăzneală pe pragul lat de ciment, nu mai înalt de o palmă, pe care se afla un preşuleţ grena. "Vezi cum te porţi!" mă sili să-mi las sandalele pe preşuleţ şi să mă avînt pe podeaua vopsită, tot grena, cu picioarele goale.

    - Nu te descălţa, ai să răceşti!

    Dar mie îmi plăcea atingerea tălpii de duşumeaua călduţă şi nu m-am încălţat.

    - Mama v-a trimis... Şi i-am întins sacoşa cu sticla. Ea a luat-o mulţumindu-mi, fasolindu-se că nu era cazul şi aşa mai departe. I-am răspuns scurt că aşa a vrut mama, deci nu exista nici o discuţie şi, cu alte cuvinte, să trecem la subiect.

    M-a invitat să iau loc şi a dispărut pe o uşiţă albă, cu perdeluţă tot albă, la un geam micuţ. M-am aşezat pe fotoliul indicat de ea, înainte să iasă. Abia atunci am început să privesc în jur. Totul, în afară de podeaua grena, era alb. Pereţii, cele două dulapuri, masa rotundă, cu un picior gros, fotoliile cu măsuţa mică, scaunele din jurul mesei mari, toate erau albe. Pînă şi covorul era pe fond alb, cu flori roz şi grena-stins. Ceva mă irita, nu se potrivea. Priveam cu nesaţ la fiecare obiect în parte. Totul era foarte curat. Bun. Dar ce era ciudat? Masa mare era acoperită cu un cristal sub care se afla o faţă de masă albă din pînză bogat brodată, iar la mijloc ornamentată cu bucheţele foarte mici de flori de măceş, nu-mă-uita, margarete şi frunzuliţe verzi. Bun, am mai văzut asta. Si, deodată, mi-a căzut privirea pe spătarele scaunelor, apoi fulgerător pe toată mobila. Da. Asta era! Toată mobila era făcută din baghete ovale! Baghete din lemn, groase cam de un deget, puse una lîngă alta. Fotoliile erau ca nişte strane ovale, care aveau o băncuţă pe care şedeai. Erau capitonate, la spate şi pe băncuţă, cu cîte o pernuţă lucrată de mînă, în motiv goblen, cu floricele delicate, în culori stinse. Si scaunele aveau aceleaşi perniţe legate cu nişte panglicuţe. În partea de jos, fotoliul forma un loc întunecat pe care l-aş fi cercetat imediat, dacă "vezi cum te porţi!" nu mi-ar fi stat pe cap. Dulapul cel mare, cu trei uşi, cu o vitrină mică deasupra uşii din mijloc, era tot din baghete unite între ele de stinghii tot ovale. În vitrina mică se afla o statuetă, o fetiţă cu rochiţă, din porţelan dantelat. Nimic deosebit, aveam şi noi. Pe celălalt dulap, mai scund, se afla o altă statuetă mare, din metal, ce reprezenta un portal lîngă care se afla un căţel de vînătoare ce se uita foarte atent la mine. Asta mi-a plăcut. Măsuţa, dintre fotolii, avea tot un cristal deasupra, iar sub el un milieu garnitură la faţa de masă. La o altă cercetare rapidă am observat atîrnînd, de tavan, o lampă din sticlă roz, cu cinci braţe terminate cu cinci flori orientate în sus. Tavanul era foarte jos. Aş fi putut să-l ating dacă m-aş fi urcat pe masă, dar mai văzusem case cu camere atît de scunde.

    Nu cred că mi-a trebuit prea mult timp pentru a înregistra tot ce văzusem pînă acum. Aveam o foame nebună de a vedea cît mai multe, încît abia mă abţineam să nu dau buzna în camera de alături. Eram cu ochii aţintiţi pe perdeluţa de la geamul uşii ce mă despărţea de restul casei cînd m-am simţit cercetată de cineva. Am întors capul şi am văzut în pragul pe care tocmai îl trecusem, o pisicuţă. Era mai mare decît o gheată şi avea trei culori: negru, alb şi galben. Urechile erau negre, lăbuţele erau albe, boticul alb, pe un ochi avea o pată galbenă, iar pe celălalt una albă şi trupul era pătat negru, alb şi galben. Arăta ca un ciucuraş multicolor cu urechi şi codiţă. Mă studia  cu o privire indignată. Nu înţelegea ce căutam la ea acasă. Nu m-am mişcat din loc. Am lăsat-o pe ea să vină mai aproape. Curiozitatea ei a învins. A venit tacticoasă, călcînd pe vîrfurile lăbuţelor, cu codiţa în vînt şi s-a oprit la un pas de mine. Dar, nu mai era atentă la nou-venita aflată pe fotoliu. Urechea ei era îndreptată spre nişte zgomote din camera alăturată. Uşa se deschise şi apăru Madam Johan purtînd un platou pe care se afla o farfurioară cu cîteva felii de chec şi un pahar mare cu socată.

    - Şi-am adus un pic de chec, zise ea, punînd platoul pe măsuţă.

    Numai de chec nu-mi ardea mie!

    - Mă bucur c-ai venit! Aaa, dar iat-o şi pe haimanaua asta!, se adresă ea pisicii. - Unde mi-ai fost? De dimineaţă te strig şi tu...? Unde umbli? O certă ea pe pisică şi apoi îmi zise:

    - Toată lumea o place şi ea profită umblînd creanga prin fabrică. Pînă într-o zi cînd o s-o fure careva.

    - Cum o cheamă?, întrebai.

    - Miţi, zise ea încîntată.

    Hîm, m-ar fi mirat să n-o cheme Miţi. Pe toate pisicile le cheamă Miţi, sau mă rog, aproximativ pe toate. Pisicuţa era drăguţă, dar acum n-aveam chef de nici o pisică şi de nimic altceva.

    Madam Johan mă îmbie să iau din chec şi să beau socată. Am rupt o bucăţică dintr-o feliuţă şi am sorbit un pic de socată. Priveam în jos la pisicuţă cînd Madam Johan îmi spuse:

    - Hai, după mine, să-ţi arăt şi căţelul!, şi se îndreptă spre uşa pe care tocmai venise.

    Am sărit în picioare şi imediat am ajuns lîngă ea. Am pătruns în cealaltă cameră. Totul era alb. Un pat mare, de mijloc, proptit cu un capăt de un perete, sprijinit parcă de două noptiere, pe care se aflau două veioze cu abajur din mătase roz, un şifonier cu trei uşi, un fotoliu lîngă un dulăpior cu patru rafturi proptit lîngă o fereastră cu perdeluţă de dantelă. Pe duşumeaua grena erau trei carpete care înconjurau patul, probabil surori cu covorul din sufragerie, căci erau la fel. Nu a trebuit să caut prea mult baghetele. Erau acolo în pat, în şifonier, peste tot. Era grozav! Pe pat avea o cuvertură din mai multe pătrate de diferite culori pastelate, lucrată de mînă. Avea nişte culori atît de calde!

    În dreapta patului se afla o altă uşă, cu gemuleţ şi perdeluţă, pe unde am trecut în bucătărie. Aici nu mai erau baghete! Avea un frigider Zil, ca al nostru de acasă, un aragaz cu picioare, ca al nostru, un dulap cu trei uşi, peste care se afla un altul mai mic, tot cu trei uşi, din lemn nevopsit, o masă cu muşama albă cu floricele, trei scaune fără spătar cu perniţe grena şi... lipsea ceva. Ce? Ceeee? Pe tavanul văruit în alb se aflau patru bîrne groase din lemn, vopsite grena. Pe duşumeaua grena avea un preş lung, de la o uşă la alta, în dungi late albe şi grena. Buuun. Am reluat rapid inventarul şi... Aha! Am găsit. Nu avea chiuvetă. O căsuţă din poveşti fără chiuvetă la bucătărie!

    Am trecut şi de bucătărie, într-un hol mic. Aici, în dreapta era o uşă deschisă, unde se vedea o... chiuvetă mică, pe peretele dinspre bucătărie, un lavoar cu un lighean mare şi o găleată goală, un raft alb pe care se aflau prosoape, o mătură cu coadă, prinsă de un cui în perete şi un făraş sub ea. Probabil că aici era un fel de baie.

    Uşa din stînga holului era închisă şi... aşa a rămas. Am mai făcut cîţiva paşi şi am ieşit în curticica din spatele căsuţei. Aici spaţiul pavat de cărămizi roşii era mult mai mare, iar în grădină se aflau patru pomi: un vişin, un cais, un gutui şi un dud, care era îngrădit de cărămizi roşii. Sub dud se afla o căsuţă pentru căţel. Negruţu. Pentru că era negru şi micuţ, era... Negruţu. Am păşit în direcţia lui, dar... s-a ascuns în căsuţă, acolo, cît mai în adînc. Negruţu dispăruse în întuneric. Madam Johan îl chemă şi el scoase numai capul, uitîndu-se la ea cu o privire curioasă, ghiduşă şi temătoare. M-a dus la el şi l-am găbuit în ascunzătoare apoi l-am tras afară. Tremura şi bîţîia din tot trupul, dar mai ales din codiţă. Avea părul ca mătasea şi s-a lăsat scărpinat pe cap, pe burtică, peste tot. Mi-a plăcut nespus de mult cît de prietenos era. Atît i-a trebuit, că a început să alerge de colo-colo în jurul nostru.

    - Hai în sufragerie să-ţi termini prăjitura!, zise ea şi o luă înainte pe acelaşi traseu, scurtînd astfel vizita.

    Ne-am întors în sufragerie, dar însoţite de Negruţu care a năvălit în cameră şi s-a proţăpit lîngă măsuţă cu ochii ţintă la Miţi care se instalase comod pe fotoliu. Prăjitura a dispărut rapid, împărţită în trei, astfel că relaţia dintre mine Miţi şi Negruţu s-a consolidat brusc în timp ce stăpîna casei dispăruse în dormitor.

    Madam Johan veni cu un pachet în mînă, îl vîrî în sacoşa din care scosese sticla cu vin şi mă conduse la portiţă.

    - Spune-i mamei că trec eu mîine pe la Madam Salih pe la ora cinci. SI, încă o dată, mii de mulţumiri! Să mai pofteşti pe la noi!, zise ea incluzîndu-i şi pe Miţi şi Negruţu în "noi".

    - La revedere, mai trec!, i-am spus şi mă gîndeam deja la viitoarea vizită.

    Am făcut drumul înapoi: potecuţa din cărămidă roşie pînă la portiţă, apoi aleea fabricii, pe trotuarul din dreapta, cu bordura vopsită cu var alb, corcoduşii roşii, cabina portarului.

    - Gata vizita? Aşa scurtă?, se interesă miliţianul care acum se afla el în poartă, barîndu-mi calea.

    - Da, da' mai vin şi altă dată!, îl avertizai, aşa, pentru orice eventualitate şi trecui pe lîngă el ieşind în stradă.

    Am intrat în curte şi apoi în casă. Mama mă aştepta, împreună cu bunica. Am dat mamei sacoşa şi ea a dispărut în dormitor.

    - Te-ai purtat bine, să nu mă faci de rîs?, mă luă în primire bunica.

    - Sigur, o să-ţi spună ea, mîine pe la cinci, cînd va veni după răspuns, i-am zis bunicii şi am fugit afară să-mi caut prietena. Primul impuls a fost să-i povestesc ce-am văzut, dar ceva mă făcea să păstrez numai pentru mine, aşa ca dezlegarea unui mister, vizita în căsuţa din poveşti.

    Madam Johan a venit la cinci, aşa cum spusese şi, totul a mers bine din moment ce vizitele ei au devenit dese şi pacheţelele aveau drum dinspre ea spre noi în mod regulat.

    Am vizitat-o de mai multe ori şi chiar am avut timp uneori să mă joc cu Negruţu şi cu Miţi. Portarul nu mă mai băga în seamă, miliţianul doar ridica ochii de pe ziar.

      Timpul se scurgea, dar eu nu aveam cum să observ. Şcoala, lecţiile, joaca, treaba - după puteri, pe lîngă casă, în curte, în grădină şi mai ales la pasări, îmi umpleau viaţa. Drumurile la Madam Johan erau mai rare, iar portarul mă întîmpina cu "Scumpă domnişoară", trebuia să stea în uşa gheretei ca să trec şi brusc arunca în jur priviri ameninţătoare de vultur protector, în situaţia în care prin curtea fabricii se afla vreun bărbat.

    Căsuţa din poveşti îşi păstra, pentru mine, aceeaşi vrajă. Într-o seară, după o vizită mai lungă a Madamei Johan, ma îndrăznit s-o întreb pe bunica despre un lucru care m-a intrigat:

    - Bunico, spune-mi te rog, de ce la ea acasă, nu există tablouri şi nici fotografii?

    - Nu-ţi băga nasul! Nu-i treaba ta! Femeia are necazurile ei şi tu n-ai cum să înţelegi. Eşti prea tînără!, mi-o reteză bunica.

    Cuvîntul "necaz" era ceva ca o pecete ce fereca multe în casa noastră, aşa că trebuia să aştept pînă cînd voi avea acces la desluşirea lui, în cazul acesta. Si, ma hotărît să fiu mai atentă la ce se întîmplă, cel puţin în privinţa "necazului" ei.

    La scurt timp, Madam Johan le pofti, pe bunica, pe mine şi pe mama, în vizită, folosind tot felul de politeţuri şi, lăsînd după cum îi era obiceiul, posibilitatea de a refuza. Mi s-a părut ciudat, dar n-am zis nimic. Mama punea ceva la cale cu bunica, asta era clar.

    A venit şi ziua vizitei. Bunica ne-a pus să se îmbrăcăm de sărbătoare şi ne-am executat. Într-un pluton restrîns de trei persoane feminine, care mai de care mai elegante, purtînd flori şi pachete, am pornit la drum tocmai pe partea cealaltă a străzii şi am intrat pe poarta fabricii, în vizită la Madam Johan, spre stupoarea mea, care nu înţelegeam de ce atîta străduinţă în a ne îmbrăca frumos numai pentru a trece strada. Am dat să spun ceva, dar o privire, ca un bici, a bunicii, m-a redus la tăcere. Crescusem, e drept, dar bunica nu considera că era suficient încît să am păreri. Ajunse la uşă, ne-am scuturat, bocănind încălţările, de o mizerie imaginară întrucît nu era deloc murdar pe scurtul traseu. Mama a ciocănit uşurel în geam şi în prag apăru Madam Johan. Era vădit impresionată şi se purta ca şi cum nu le mai văzuse de mult timp. Ne-a poftit înăuntru, ne-am descălţat, ca apoi să încălţăm nişte papucei din molton , "ca să vă fie comod" şi ne-am aşezat în jurul mesei.

    Pe masa plină cu tot felul de bunătăţi, de la aperitive la fructe, trona un platou în trei etaje plin cu prăjituri.

    Bunica a fost poftită să stea în capul mesei, iar Madam Johan  s-a aşezat la celălalt capăt, aruncînd priviri încîntate, către bucatele de pe masă. Bunica arunca şi ea priviri, dar... pline de avertismente faţă de mine şi mama, care asiguram flancurile.

    Madam Johan s-a ridicat şi ne-a ţinut o cuvîntare din care reieşea cît de fericită era pentru că au venit să participe alături de ea la sărbătoare şi, încă ceva pe deasupra, pentru că,... Eu nu mai auzeam, fiind cu mintea plecată, întrucît, pe dulap, lîngă statueta din metal, cea cu cîinele de vînătoare, îşi făcuse apariţia fotografia unui bărbat. Acesta purta o pălărie cu boruri mari, costum, cămaşă cu gulere mari şi ţapene, cravată şi... era sprijinit numai cu un picior de un scaun. De sub borurile pălăriei se vedeau doi ochi deschişi la culoare, vioi, o faţă ascuţită şi sub nasul drept, roman - cum zicea mama - o gură cărnoasă, aproape feminină. Mîinile fine ţineau nişte mănuşi albe. Trupul lui nu părea prea solid, dar arăta fără astîmpăr, aproape că te aşteptai să se mişte. Fotografia se afla într-o ramă subţire, din argint, mare cît un caiet. Misteriosul bărbat îmi atrăgea atenţia şi aveam impresia că dintr-o clipă în alta va sări de pe scaunul de care se sprijinea şi va năvăli în cameră.

    Bunica observă, dar cum altfel, impresia pe care mi-o făcuse fotografia şi faptul că mă holbam la ea. Cu o privire ascuţită ca un cuţit, mi-a tăiat scurt elanul şi, pentru orice eventualitate, a mai mijit ochii prevenitor. Deci, pe moment, priviri şi întrebări despre fotografie şi personajul ei misterios nu mai existau din partea mea. Tot cu privirea, bunica mi-a dirijat întreaga atenţie către farfurie şi bucatele de pe masă, astfel încît, din punctul meu de vedere, petrecerea se sfîrşise.

    Singurul moment important a fost acela în care am aflat, pe faţă, care era misterul pacheţelelor schimbate, de atîta amar de vreme, între mama şi Madam Johann. Aceste pacheţele conţineau superbe milieuri, feţe de masă, perdele, tablouri şi altele, toate brodate sau lucrate de mînă de Madam Johan. Erau adevărate opere de artă. Biata femeie, le broda şi apela la diferite cunoştinţe, demne de încredere, care să o ajute să le vîndă. Îşi completa astfel, prăpădita de pensie. Misterul asupra "acţiunii pacheţelul" ma făcut-o să ocoleasc orice fel de comentarii şi să demonstrez un total dezinteres, aşa încît să evit ameninţările subtile ale bunicii. Că doar era produsul ei, nu?

    Cînd petrecerea s-a sfîrşit, am plecat, tot "alaiul" de trei generaţii feminine, în mulţumirile şi, mi s-a părut ei, lacrimile de bucurie ale Madamei Johan. Între timp se întunecase, aşa că am păşit repejor, una lîngă alta, pe aleea luminată a fabricii, apoi am salutat portarul şi, cît ai clipi, am ajuns acasă.

    Toată noaptea am visat numai bazaconii. O dată eram pe băncuţa de sub portal şi mă jucam cu căţelul de vînătoare aşteptînd pe cineva; altă dată bărbatul din fotografie se juca cu căţelul, iar eu veneam alergînd în calea lor, apoi căţelul fugea de mine, bărbatul din fotografie încerca să-l prindă şi Madam Johan alerga după cineva... Mă rog, tot felul de bazaconii. Multă vreme imaginea bărbatului din fotografie m-a urmărit, dar am rezistat eroic fără să-i mai pun întrebări bunicii, lăsînd ca răspunsurile să vină de la sine.

    Vizitele "furnicii" nu mai prezentau interes pentru mine. Nu mai avea decît un singur secret: cine era bărbatul din fotografie şi ce rol avea în viaţa ei? Eram sigură că voi afla într-o zi.

    Şcoala, puţină gospodărie, toate umpleau timpul pînă la refuz şi, uneori, uitam cu totul de bărbatul din fotografie. Erau zile în care nu o vedeam pe Madam Johan.
    Aşa a trecut încă un an şcolar, au trecut nişte examene de admitere la liceu şi a venit vara cu vacanţa mare. Am primit felicitări pentru admitere de la Madam Johan, de la portar şi miliţian, precum şi de la cîţiva vecini. Acum eram liberă pînă la începutul şcolii. După ce mă achitam de treburile obligatorii în gospodărie, mă ascundeam în casă, dacă era foarte cald, sau sub un pom şi citeam romane de dragoste, aventuri ori expediţii, toate fiind legate de materiile pe care aveam să le parcurg în primul an de liceu. Le sorbeam! Eram în stare să nu mănînc şi să nu dorm ca să le citesc pe toate. Nu vedeam şi n-auzeam ce se întămplă în jurul meu. Toate personajele erau vii în mintea mea, iar sufletul trăia intens acţiunile acestora, sufeream şi mă bucuram odată cu ele.

    Într-o seară, mama era foarte obosită şi s-a culcat mai devreme. Atunci, am profitat de ocazie şi am luat romanul pe care ea aproape că-l terminase de citit. Era "Jane Eyre", roman pe care am început să-l citesc pe nerăsuflate, şi pe ascuns, bineînţeles. Ei bine, lucrurile s-au schimbat. Ceva se modificase în sufletul meu. Bărbatul din fotografie deveni un personaj deosebit de interesant, misterios chiar. Acum, parcă nu mai puteam să scap de el. Mă obseda. Îmi era greu să admit o relaţie între el şi "furnica" mea. Stiam că n-avea nici un frate, iar o altă rudă care să merite să fie prezentă la o sărbătoare, chiar şi numai într-o fotografie, nu cunoşteam să fi avut. Deci, numai o iubire imensă putea să fie. 

    Trăiam cu impresia că acel bărbat îmi vizita "furnica" pe ascuns. Noaptea, cînd nimeni nu-l vedea, se strecura în casă, aprindea lumina şi se plimba prin sufragerie, prin dormitor, prin grădină, pe sub pomi, aşa ca un stăpîn ce-şi inspectează casa din care a lipsit o perioadă de timp, sigur pe el, liniştit şi detaşat. O vedeam pe ea, în picioare, cu mînuţele fine ţinînd batistuţa albă, cu ochişorii întrebători, aşteptînd verdictul lui. Am început s-o studieze cu atenţie. Si, orice gest, vorbă înceată şi privire, cîntăream şi apreciam dacă are sau nu legătură cu personajul cel misterios. La scenariul pe care-l făcusem în mintea mea, după gesturile şi felul în care o vedeam pe "furnică", mi se părea că ea era cea care aştepta, cea care ceda.

    Într-o noapte am avut un vis în care un păianjen, din acela cu trupul suplu şi cu picioare lungi şi subţiri, îşi inspecta pănza verificînd fiecare îmbinare, repejor şi cu precizie. A inspectat pînza pînă aproape de margine unde, brusc s-a oprit în dreptul cui credeţi? În dreptul "furnicii" care se afla în picioare, cu rochiţa cu trandafiraşi roz, cu nelipsita-i batistuţă în mînă, uitîndu-se rugător spre păianjen. Atunci am văzut că acesta avea chipul bărbatului din fotografie. M-am speriat îngrozitor şi m-am trezit brusc. Inima îmi bătea nebuneşte. Pînă să adorm iar mi-am luat angajamentul să nu mă mai preocup de acest subiect. Să-mi văd de treabă. Am luat visul ca pe un avertisment şi-mi sunau în urechi vorbele bunicii: "Nu-i treaba ta. Nu-ţi băga nasul!".

    Am trecut cu mai multă seriozitate la treburile zilnice, dar... cu urechile ciulite şi atenţia mărită în direcţia "furnicii". Eram acum, admisă în unele discuţii dintre mama şi bunica, ba chiar şi cu alte persoane, fără a avea dreptul la păreri, ci numai la a asculta. Majoritatea subiectelor erau de ordin gospodăresc, iar celelalte nu aveau pentru mine nici un interes aşa că îmi permiteam chiar să lipsesc de la unele discuţii orientîndu-mă în special spre cele de după plecarea "furnicii". Aceasta ne vizita regulat, iar conversaţia era stereotipă, cu excepţia zilelor în care primea o scrisoare de la o persoană din străinătate. Persoana era foarte importantă şi cunoscută de bunica. Vorbeau despre ea ca şi cînd ar fi fost prezentă zi de zi.

    Discuţiile despre persoana misterioasă, pe care bunica le purta cu Madam Johan, mă oboseau şi mă amărau. O dată am surprins-o pe bunica spunînd:

    - Ooo, Doamne! Femeia asta nu se va trezi niciodată la realitate? Mi-e frică de trezirea ei. Si-a construit viaţa ca pe o casă cu un singur stîlp în mijloc. Dacă se va rupe, totul se va nărui.

    Atît mi-a trebuit! Am asociat viaţa "furnicii" cu frumoasa "căsuţă din poveşti". Nu, nu putea să fie vreo legătură! Viaţa e viaţă, casa e casă. Dar,... altfel cum?

    În altă zi, "furnica" a venit pe la ora 10.00, grăbită, foarte îngrijorată, cu ochii roşii de plîns şi o scrisoare în mînă. Bunica a primit-o repede în casă şi am asistat la discuţie.

    - Ce s-a mai întîmplat? De ce ai plîns?

    - Am primit asta, şi-ia arătat scrisoarea pe care bunica a început s-o citească.

    - Lasă, nu te mai frămînta! Se va face bine. Ai să vezi!, o încurajă bunica luînd-o apoi de umeri. Nu mai cobi, fii cuminte!

    - Am eu un simţămînt rău, zise "furnica" şi începu să plîngă încetişor.

    - Termină! Toţi ne îmbolnăvim cîteodată. Ai să vezi că va fi bine.

    - Dar, de ce nu mi-a scris el? De ce a trebuit să apelez la Matilda ca să ştiu ce-i cu el?, îi punea "furnica" întrebări bunicii.

    - Poate că aşa a vrut Dumnezeu. Dacă nu s-ar fi întîlnit cu Matilda la spital, n-ar fi avut cum să-ţi dea de ştire. Nu-l mînia pe Dumnezeu! Haide, fii fată cuminte şi speră. Roagă-te la Dumnezeu şi lasă-L să facă aşa cum crede mai bine.

    Furnica, liniştită puţin de bunica, porni spre căsuţa ei, cu scrisoarea în mînă şi cu mintea la necazurile ei cumplite. Bunica o conduse către poartă şi o urmări cu privirea pînă ce intră pe aleea fabricii. Eram uluită. Nu ştiam ce să fac aşa că... am dispărut o vreme din calea bunicii. Am luat o carte şi m-am prefăcut că citesc, scutind-o pe bunica de efortul unor explicaţii. Am început chiar să citesc, dar gîndul îmi era la scrisoare, la personajul scrisorii, care nu putea fii decît un bărbat, după cum spusese bunica şi, din cîte am înţeles, acesta era bolnav. Am făcut o mulţime de scenarii şi de atîta creaţie, am adormit. M-am trezit, într-un tîrziu, cînd mama se întorsese acasă şi bunica a chemat-o la masă. Tot timpul mesei nimeni nu a scos o vorbă, de unde am tras concluzia că bunica apucase să o pună pe mama la curent cu cele întîmplate.

    Spre seară, bunica şi mama discutau iar:

    - Acum, pe bună dreptate, ce se va întîmpla cu ea, dacă el moare? Crezi că va mai putea rămîne aici?, întrebă mama.

    - Da. Actul pe care l-a făcut cu statul are scris clar că ea va rămîne în casă pînă la moarte. Aşa au convenit cînd el a donat fabrica. De aceea nu au dărîmat casa cînd au făcut hala nouă. Chiar dacă nu i-ar fi incomodat, tot ar fi dărîmat casa dacă n-ar fi fost actul, zise bunica. Oricum, şi-au respectat cuvîntul.

    - Dar dacă moare?, insistă mama.

    - Ea va muri de durere şi totul va fi bine pentru toţi, a zis bunica tristă.

    Două zile mai tîrziu, "furnica" era la poarta fabricii, în dreptul stîlpului din cărămidă roşie, în plină lumină sîngerie a soarelui care apunea. Cu fusta neagră şi bluza alb-strălucitor, cu părul ieşit din rulou în şuviţe ce-i atîrnau pe umeri ici-colo, mititica se lansă în traversare fără să se mai uite în dreapta şi în stănga. Veni glonţ la ele, cu o altă scrisoare în mînă.

    - Uite, Madam Salih, ce-ţi spuneam eu? Vezi? Mi-a scris Matilda. Mi-a scris că la înmormîntare a fost toată familia lui: nevasta, cei doi băieţi, nurorile şi nepoţii. A murit acum trei săptămîni. Toţi au fost lîngă el. Eu, nu. Madam Salih, avea nevastă... şi doi băieţi... şi nepoţi. Eu... îl aşteptam, aşa cum îmi scria el, că vine. Eu... numai pe el îl aveam... Eu... Madam Salih... eu...

    Ochişorii ei erau acum fără viaţă, bluza albă părea de împrumut. Suviţele rebele ieşite din rulou parcă erau singurele care-i ţineau capul pe umeri. Clătina mărunţel din cap ca şi cînd ar fi negat tot ce spunea.

    - Toată viaţa, Madam Salih, l-am aşteptat cu credinţă. Si... el îmi scria. Să vii să vezi ce de scrisori mi-a trimis. Zicea că vine să mă ia...

    - Vino, îi zise bunica şi o băgă în sufragerie. Nu-ţi mai face sînge rău. Sîntem bătrîni acum, viaţa noastră a fost frumoasă aşa cum a fost. Trebuie să nu judeci lucrurile. Probabil că n-a mai putut să se întoarcă şi... ce era să facă? Crezi, din cîte ţi-a scris, că n-ar fi venit? Ai trăit măcar o clipă cu impresia că n-ar fi venit? Uită-te la mine, spune-mi, nu crezi că şi el a suferit şi... a aşteptat şi... s-a zbătut să poată ajunge la tine? Poate că şi el a visat la momentul în care vă veţi revedea. Aşa e viaţa! Aşa a vrut Dumnezeu!, încerca bunica şi nu-şi găsea cuvinte s-o îmbărbăteze.

    Mama înnoda lacrimi în barbă, fără să scoată un sunet. Eu nu mai înţelegeam nimic. Un val imens de revoltă şi neputinţă mă cuprindea cînd îmi vedeam "furnica" într-o astfel de lumină. Era o "furnică" dezorientată, pierdută, neputincioasă, prăvălită sub bolovani imenşi de veşti ruginite de timp, care acum se rostogoleau peste ea ca noutăţi aducătoare de moarte. Viaţa ei mică nu putea cuprinde dintr-o dată toate aceste veşti... nu.

    Bunica i-a dat o jumătate de carbaxin, mama i-a strîns părul şi apoi amîndouă au dus-o acasă. Rămasă singură am izbucnit în plîns. Nu prea înţelegeam şi am amînat pentru a doua zi să pun cap la cap totul, dar simţeam nevoia să plîng. O neputinţă cumplită mă împresura şi plîngeam, plîngeam pentru ceva. Nu ştiam pentru ce, dar plîngeam fără voia mea. Am adormit plîngînd înainte ca mama şi bunica să se întoarcă..

    Cîteva zile la rînd bunica se ducea dimineaţa şi seara la Madam Johan. Pe mine nu m-a luat, că nu era treaba mea! Apoi, într-o seară bunica a venit de la ea şi s-a îmbrăcat în grabă de oraş.

    - Unde te duci?, am întrebat-o cu inima cît un purice.

    - Vine Salvarea. I s-a făcut rău şi o ducem la spital. Să fii cuminte. Mîine ai să mergi şi tu, îmi zise bunica şi ieşi repede pe uşă, însoţită de mama.

    Le-am aşteptat pînă tîrziu, apoi am adormit. În noaptea aceea am visat cum "furnica" culegea, parcă plutind, vişine din pomul din curtea ei şI, curios, pomul avea şi flori totodată. Culegea şi apoi parcă asculta ceva ce nu se putea auzi. Ciulea urechea, apoi iar culegea. În jurul căsuţei din poveşti era un soare blînd şi multă linişte. Ferestrele şi uşile erau deschise, soarele pătrundea să se contopească în albul pereţilor şi al baghetelor mobilei. Bucheţelele de flori multicolore, de pe pernuţe şi faţa de masă, erau adevărate şi străluceau mişcate de o adiere uşoară.

    M-am trezit dimineaţa cu sufletul mîhnit. Mama plecase la serviciu. Bunica s-a dus la Madam Johan acasă să-i ia un prosop pentru la spital. Se întoarse repede şi mă grăbi cu mîncatul şi îmbrăcatul. Trebuia să mergem la spital. Acolo, pe aleile străjuite de copaci foarte bătrîni şi mari, erau pavilioane cu mulţi oameni suferind de diferite boli. Am nimerit repede pavilionul unde a fost repartizată "furnica". Într-un salon mare, cu multe paturi înşiruite în dreapta şi în stînga, se aflau multe femei de diferite vîrste. În al treilea pat, pe dreapta, stătea "furnica". Era de nerecunoscut. Avea părul sur, împrăştiat pe pernă, ochişorii duşi în fundul capului, faţa ascuţită şi foarte palidă. Mîinile nemişcate erau deasupra păturii, în lungul corpului, parcă uitate, şi foarte palide. Cînd ne-am apropiat şi bunica i-a vorbit, a deschis ochişorii şi ne-a căutat cu privirea. O clipă mi s-a părut că am văzut licărirea cunoscută. Inima îmi tremura, trupul îmi tremura şi nu prea pricepeam de ce.

    Bunica m-a lăsat lîngă patul "furnicii" şi s-a dus să discute cu medicul despre evoluţia stării ei. I-am luat mîna şi m-am înfiorat cînd am simţit cît era de rece. N-a mişcat nici un deget. Nu ştiu cît am stat aşa. Ea părea să se simtă bine şi liniştită. A apărut şi bunica. S-a aplecat şi a întrebat-o:

    - Vrei să-ţi citesc o scrisoare pe care ai primit-o azi?

    - Dîîîîaa, făcu "furnica" întinzînd bărbia înainte, în semn de nerăbdare.

    - "Stimată doamnă, după cinci ani, de cînd scriu scrisorile către dumneavoastră, în numele şi pentru tatăl meu, eu, Josef Kallman mă adresez în numele meu pentru prima dată. Sînt nespus de mîhnit de această împrejurare nefericită, atît pentru mine, cît şi pentru dumneavoastră şi anume decesul tatălui meu Osiah Kallman. Sper să nu vă supere încrederea pe care tatăl şi prietenul meu, mi-a acordat-o încredinţîndu-mi secretul vieţii sale. Secret pe care îl voi păstra toată viaţa. Nu ştiu în ce măsură va uşura nefericirea care s-a abătut asupra dumneavoastră, dar consider obligatoriu pentru mine să vă spun că ultimul cuvînt al tatălui meu a fost Mina, numele dumneavoastră. În speranţa că veţi găsi puterea să treceţi peste acest eveniment cumplit. Alături de dumneavostră, Josef Kallman. P.S. Voi reveni peste trei săptămîni, după deschiderea testamentului", citi bunica cu noduri în gît şi scoase din plic aceeaşi poză, din care se uita la noi bărbatul care-mi tulburase visele. Bunica puse poza mai aproape de ea, dar brusc o băgă înapoi în plic.

    - De ce nu i-o dai?, am întrebat-o în şoaptă.

   &nb