Masa, acest camp de lupta

In fiecare an, toamna se amesteca inconfundabil cu deschiderea stagiunii teatrale. Acelasi sentiment ca misterul e din nou al tau, ca timp de cateva ore ceva esential se intampla cu tine si cu cei din jur. Comunicarea aceea tot mai greu de stabilit intre oameni, la teatru e inca posibila. Contactul e viu, o lume intreaga se deschide...

Stagiunea 2005-2006 a inceput. Iar astazi mi-am propus sa va invit la Teatrul "Nottara" din Bucuresti la masa... In decorul astfel gandit de Bartha Jozsef, regizorul Laszlo Bocsardi a concentrat intreaga actiune a piesei "Nu se stie cum" a lui Luigi Pirandello, tradusa special pentru aceasta montare de Alice Georgescu. O masa rotunda, impecabil aranjata, incarcata cu tacamuri de argint, lumanari, cupe, sticle de vin si struguri. Totul in asteptare. O masa care isi asteapta oaspetii ce intarzie. Iar sugestia regizorului devine evidenta abia in final: masa e un camp de lupta.

Povestea este una banala: adulterul. Doua cupluri ale caror vieti si existente se intrepatrund dureros. Un moment de uitare de sine, cand, ca intr-o vraja, "nu se stie cum", ea devine amanta lui, fara ca vreunul dintre ei sa vrea asta, fara ca ea sa fi incetat a-si iubi sotul. Si tot ca-ntr-o joaca, si tot "nu se stie cum", ca-n toate piesele lui Pirandello, jocul se sfarseste cu o crima. Realitatea se topeste in imaginatie, viata iese de pe coordonatele firesti, iar micile drame bulevardiere se transforma in tragedii. Pentru personajele lui Pirandello, oameni care se joaca in permanenta pe ei insisi, linistea este o stare imposibil de atins. Intotdeauna exista o vina, intotdeauna existenta este un haos in care ordinea nu poate fi instaurata. Iar Bocsardi concentreaza acest sentiment in opulenta mesei intinse, dar la care nu se asaza nimeni decat in final, dupa ce crima a fost deja infaptuita.

In rolul lui Romeo, sotul infidel si prietenul necredincios, personalitate bantuita de o crima din copilarie, infaptuita, ca si actul tradarii, intr-un moment de uitare, Marius Stanescu. Tulburator, convingator pana la capat, seducator si pirandellian. De cealalta parte, Claudiu Bleont, Ada Navrot, Catrinel Dumitrescu si Constantin Cotimanis, desi isi sustin partiturile, dau sentimentul pe alocuri ca aluneca si ca pierd contactul cu lumea lui Pirandello.

Finalul piesei, admirabil gandit de regizor, transforma masa intr-un fel de acvariu in care cel ce a pacatuit (prin faptul ca si-a recunoscut crima) trebuie sa sfarseasca. Si dupa ce "pacatosul" este inghitit de apa (simbol aici al dedublarii personalitatii) linistea aparenta se asterne. Acvariul redevine masa, iar cei care au asistat la crima infaptuita de sotul gelos, cu fetele crispate, isi iau locul mancand (de aceasta data) cu furie. Jocul a fost reluat...

INGREDIENT TEMPERA

"Judecata lui Paris" - ceramica de Hieron cu figuri rosii secolul al V-lea i.Hr. Totul a inceput la nunta lui Peleas cu Thetis. In toiul petrecerii, zeita discordiei, Eris, arunca pe masa un mar de aur: "Sa fie al celei mai frumoase !". Trei zeite se cred in drept sa-l primeasca: Atena, zeita intelepciunii si a razboiului, Hera, sotia lui Zeus si Afrodita, zeita frumusetii. Pentru ca stapanul Olimpului, Zeus, se eschiveaza s-o aleaga pe cea mai frumoasa, pretextand ca nu poate fi obiectiv, este desemnat Paris, fiul regelui Troiei, s-o faca. Zeitele se dedau atunci la acte de coruptie: Atena ii propune lui Paris gloria militara, Hera - bogatie, iar Afrodita - pe cea mai frumoasa femeie de pe pamant. Care ar fi putut sa fie, pana la urma, optiunea tanarului troian, aflat la varsta dragostei? Nu e greu de presupus. Sedus de promisiunea Afroditei, Paris ii ofera acesteia marul de aur si in scurt timp o va avea pe Elena, sotia regelui Menelaus. Ce-i drept, cu pretul declansarii razboiului grecilor cu Troia. Vasele ceramice grecesti din secolul al V-lea i.Hr. imortalizeaza scena cu marul de aur. Pe una din tortele vasului de mai jos e stampila atelierului, veche de 2.500 de ani: HIERONEROISEN, ce poate fi tradusa astazi prin "Made in Hieron"… (Tudor Cires)