Melodia mahalalelor din vechiul Ploieşti

Istoria mahalalelor din Ploieşti, cu toate laturile sale, inclusiv cea gastronomică, o putem savura din paginile cărţii apărute la Editura Karta-Graphic Ploieşti: "Mahalalele Ploieştilor", al cărei autor este Ioan Groşescu.

Citind lucrarea, mulţi îşi vor retrăi tinereţea trecută, iar cei tineri vor afla că în spatele oraşului modern de astăzi, în urmă poate cu mai puţin de două secole, străbunicii înfruntau noroaie, orbecăiau pe străzi întunecoase, tremurau de frig pe lângă sobele care scoteau fum, dar nu se lăsau copleşiţi, ci se adunau pentru a se simţi bine în cârciumile de margine sau de centru. Masa lor era întotdeauna acompaniată de lăutari neîntrecuţi în măiestrie.

Scurtă istorie
La începuturile sale, Ploieşti a fost o aşezare formată din şapte familii - dacă acceptăm legenda ciobanului Ploe,- şapte mahalale, în sensul de cartiere, organizaţii administrativ-teritoriale, oriunde s-ar afla. Nimeni nu era de margine sau de centru. Aşezarea a fost atestată documentar pentru prima oară, se pare, în 1503. Mihai Viteazul a reuşit să transforme satul în târg domnesc, pentru că şi-a statornicit aici marea garnizoană şi l-a pus sub protecţie domnească. Atunci au început să se ridice mahalalele. În 1774, Ploieşti avea opt mahalale şi în timp numărul lor s-a mărit. De remarcat că multe dintre ele aveau nume bisericeşti (Sfântul Ioan, Sfântul Spiridon, Sfântul Gheorghe sau Maica Precistă, Sfânta Treime etc.).

Arome "aiuritoare"
În toamna anului 1824, s-au deschis foarte multe prăvălii şi cârciumi. Toţi negustorii aveau, în principiu, condiţii egale. Ispravnicii puneau nart (preţuri maximale) pentru pâine, carne, rachiuri. Cârciumile erau peste tot. În mahalaua Sf. Vineri, de exemplu, erau cele mai multe: 20, pe când în mahalaua Sf. Vasile era una singură, dar în total, pe la 1866, se numărau nu mai puţin de 119. La o asemenea bogăţie de cârciumi nu puteau lipsi lăutarii. "Pe ritmul strunelor, chelnerii nu pridideau să care carafele cu vin de toate soiurile, ulcelele cu ţuică bătrână de prună sau cea înţepată din boască, străchinile sau farfuriile încărcate cu sarmale dolofane, dovlecei îndesaţi de cărnuri, musacale, pui şi boboci de raţă rumeniţi şi tăvăliţi prin mujdei de usturoi, căpăţâni de miel în zemuri în care înota leuşteanul, muşchiuleţi presăraţi cu cimbru, fleici unsuroase şi mici graşi, care răspândeau în mahalale arome aiuritoare", scrie Ioan Groşescu în cartea sa. Prin ferestrele deschise ale acestor cârciumi se auzeau cântece despre iubiri nebune şi fără noroc, despre doruri nestăpânite...

Distracţie nonstop
Un alt prilej de distracţie erau hramurile religioase. La 29 iunie, de hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, se organiza Bâlciul cel mare. Atunci se aducea marfă din belşug (chiar din import) şi veneau negustori de pretutindeni. Se organizau petreceri cu lăutari la marginea pădurii Dâmbului, unde se întindeau laviţe şi erau invitaţi la mâncare şi băutură toţi mahalagiii. De Lăsata Secului, când începea Postul Paştilor, la 6 martie, se organizau petreceri colective, pentru că mai toţi locuitorii erau uniţi în credinţă şi ţineau obiceiurile, fiindu-le aproape ruşine să nu petreacă, "fie impozite, fie potop, distracţia este nonstop", cum descrie Ioan Groşescu atmosfera de mijloc de secol al XIX-lea. Lumea bună se ducea la balurile de la Grand Hotel şi Cercul Ofiţerilor. Aici tarafurile se răriseră, lăsând locul orchestrelor.

Încetul cu încetul, mahalalele şi-au pierdut caracterul de comunităţi relativ omogene, devenind suburbii, iar astăzi, despre mahala se vorbeşte dintr-un cu totul alt unghi.

Oraşul lui Cebei
În perioada în care a început să se dezvolte extracţia de petrol în zonă, aşezarea Ploieştilor a primit porecla de Oraşul lui Cebei. Explicaţia este simplă: ţăranii care au permis să li se utilizeze terenurile, în schimbul unor sume de bani sau intrând şi ei parteneri în afaceri cu petroliştii, potrivit obiceiului locului, începeau întotdeauna orice discuţie cu întrebarea "Ce bei?".