Minune de Bobotează

Boboteaza, ziua Botezului Domnului Iisus Hristos, este o mare sărbătoare creştină. În această zi a minunilor, agheasma alungă lupii, moroii, diavolii şi stimulează creşterea recoltelor şi a animalelor din bătătura sătenilor.

Nici nu se luminase de ziuă şi la primul scâncet al copilei de cinci zile îi şi băgă ţâta în gură, o schimbă şi o puse între perne. Se duse degrabă, îl sculă pe Nuţu şi-i porunci să dea o fugă la popa Toader, fratele ei cel mare, să vină iute să-i citească molifta şi să boteze copila. Trimise şi pe Fira să-l cheme pe Haim, ovreiul, să-i fie naş copilei. Se spălă, îşi împleti părul în coadă groasă şi lungă, se strânse bine la burtă cu o broboadă, îşi trase ghetele înalte şi îmbrăcă rochia de lână. Aşa echipată o găsi popa Toader. Pe uşă, năvăli Nuţu cărând cazanul de botez, ajutat de dascălu’ Neculae urmat de Haim. Popa Toader tuşi, îi puse patrafirul pe cap Mariei, care îngenunchiase deja, şi începu a-i citi molifta. Intră Fira cu copila în braţe şi începu botezul. Maria plăti pe popa Toader, îi pofti pe la case şi le promise că va face petrecerea când se va întoarce.

Nu avea timp, aşa că îi zise lui Nuţu:

– Pune repede pe Mihu, pe Ţica şi pe Ghiţă la sania a mică! Pune şi blănurile groase, că avem drum lung de făcut! Îmbracă-te gros, ia căciula a mare, cizmele şi cojoaca! Ia şi păturile pentru cai, traista cu grăunţe, cofa şi polobocul cel mic cu apă caldă! Bagă-l în blană, la cald! Să sfârâi, Nuţule, mamă!  

Alăptă iar copila, o schimbă, o vârî în traista din blană lungă de oaie şi luă schimburi. Îşi luă caţaveica nouă cu jder mătăsos, îşi puse marea broboadă din lână şi se legă cu greu la spate. Luă copilul şi traista, se urcă în sanie, se înfofoli şi-i sâsâii a taină lui Nuţu:

– Ia drumul Ripiceniului Nuţule, mamă! Trecem Prutul, c-a făcut gheaţa pod! Dă-i bice, avem drum lung şi cale grea!

Bărbatul ei îşi pierdea timpul cu Mihail de la Ruşcanu, samsar de cai de peste Prut. Maria avea hăţuri strânse pentru el, când îl simţea cum bate-n pinteni. Ştefan, cu zece ani mai mare decât ea, nici nu şi-a dat seama ce călăreţ aprig avea să-l încalece şi nici n-a visat ce gospodărie avea să-i pună pe picioare femeia lui. A mai fost ea furioasă când Ştefan alerga după o unguroaică de peste munte şi l-a adus acasă numai în bice, dar acum e cu mult mai rău. Când Maria sâsâie, e de rău!

La drum
Nuţu pocni în aer cu biciul şi caii ţâşniră, trăgând uşor sania micuţă. Curând întâlniră alţi călători de la care aflară cursul vremii. Maria alăpta copila şi o schimba când scâncea, pe sub blana miţoasă. Peste noapte, au tras la un han al fratelui Surei. Cu noaptea în cap, au pornit iar la drum. Pe la prânz, au tăiat Ripiceniul de-a dreptul şi au ajuns pe malul apei. Au trecut peste podul mare şi gros din gheaţă, sub care curgea lenevos şi întunecat Prutul.

Mergeau întins când, pe un gorgan, Nuţu zări un lup, apoi altul. Îi zise Mariei şi dădu bice cailor care alergau cu spor. Un vânt iute, înţepător începu a viscoli zăpada din faţă. Nuţu opri sania şi puse păturile pe cai. Dădu bice şi porniră ca nişte năluci pierzându-se în zarea lăptoasă. Între scurte rafale de zăpadă viscolită, zăreau luminile caselor de la marginea Ruşcanului. Ieşiseră la drum mai puţin troienit. Deodată, caii se ridicară pe două picioare şi începură a bate din copite. Nuţu ridică biciul şi plesni în dreapta. Un scâncet se auzi, apoi un urlet. Lupii îi urmăriră. Caii au pornit în goană către luminile din zare. Lupii alergau de fiecare parte a saniei păstrând pasul cailor. Maria strigă la Nuţu să oprească animalele speriate, luă copila şi trase blana în drum:

– Ia calea repede! Eu rămân aici, tu fugi de adu ajutoare! Săi!, strigă aplecându-se peste copilă şi trăgând blana peste ele.

Rugăciune
Nuţu biciui caii. Prin ochiul pe care intra aerul în cuşma de blană ce le acoperea, Maria văzu pe Nuţu dispărând în zare, urmat de haita de lupi. Se ghemui şi-i dădu copilei ţâţă, ca să nu plângă. Brusc, prin ochiul de blană se strecură un bot de jivină. Maria încremeni şi strânse copila mai tare. Lupul strecură capul şi începu a le muşina trăgând adânc mirosul lor în nări. Maria începu a spune o rugăciune, cu glasul stins: Tatăl nostru care eşti în cer, Facă-se voia Ta,… şi aştepta disperată atacul. O linişte de moarte se lăsă în jur. Maria spunea rugăciunea. Nu mai ştia cât timp trecuse, când auzi chiote de oameni şi fornăituri de cai. Nuţu zări primul cuşma înzăpezită şi, uluit, se uita la urmele de lupi ce o înconjuraseră. Ridică blana. Maria, amorţită, şedea aplecată peste copilă. Erau nevătămate! Le-au luat şi au pornit spre sat. La Pişcă, un hangiu cumsecade, Maria şi-a revenit şi le-a povestit întâmplarea cu lupul.

– E seara Bobotezei! Dumnezeu a făcut o minune!, a zis nevasta lui Pişcă.

De dimineaţă s-au dus la biserică, iar la prânz, Pişcă, nevastă-sa şi rudele lor au mâncat împreună cu Maria şi Nuţu. Au pus pe masă, alături de un crap sărat, uriaş, fript şi înecat în saramură cu mult usturoi şi cimbru, carne de porc, cârnaţi, piftie, varză murată, pâine proaspătă şi vin roşu, să bage sângele în mişcare. Seara trecu în linişte, fiecare cu treburile lui.
Soţul meu
A doua zi, de Sf. Ion, Maria îl zori pe Nuţu să pună caii şi, cu fetiţa în traista de blană, se urcă în sanie şi plecară spre celălalt capăt al Ruşcanului. Ajunseră la un han mare de unde se auzeau ţigani cântând. Maria luă pe umăr traista cu fetiţa, biciul din mâna lui Nuţu şi intră iute pe uşă. La o masă, Ştefan, cu părul despletit şi cămaşa descheiată, ţinea pe picior o femeie brunetă, cu broboadă înflorată. Maria, la câţiva paşi de ei, plesni din bici. Femeia sări ca arsă şi se întoarse către ea. Ştefan nici nu mişcă. Nu-i venea să creadă.

– Ai uitat sorocul? Nu trebuia să fii acasă lângă nevastă şi copii? întrebă ea şi plesni din bici. Muzica încetă. M-ai luat la cincisprezece ani, mi-ai făcut al cincilea copil în şase ani, de când ţi-s nevastă! E al doilea an de când tragi aici. Nu-ţi mai ajunge mâţă albă cu ochi albaştri, vrei mâţă neagră săltăreaţă-n buci, cu ochi întunecaţi şi făcători de farmece?! Ei las’ că vă descânt eu!, plesni iar din bici şi aruncă traista de blană spre Ştefan, care o prinse. E prima ta fată, Elisaveta! Ar trebui să-ţi fie ruşine obrazului!

Ştefan o privi în stelele ochilor şi-şi strânse buzele sub mustaţa groasă. Găsi copila ghemuită în traistă, o sărută pe frunte, îşi încheie cămaşa şi se ridică.

– Nuţu, dă fuga, adă-i hainele conaşului, soţul meu, că plecăm acasă!, strigă Maria ca să audă toată lumea şi se duse la Ştefan, îşi luă copila, şi-l împinse afară.

Nuţu veni iute cu hainele şi bagajele, îl ajută să se îmbrace şi îi urcă pe toţi trei în sanie, acoperiţi de blana groasă. Dădu bice cailor ce porniră cale-ntoarsă, cu gândul la cele patru pistoale ale conaşului, care vor face minuni dacă i-or ataca lupii.