S-a facut seara, iar eu inca bajbai pe niste stradute. Sub privirile un pic tensionate ale unui jandarm, proptesc masina de bordura unui trotuar in care e infipt un semn ce permite doar unora sa parcheze acolo. Dar azi sunt la costum, asa ca il privesc in ochi pe barbatul in uniforma, opresc motorul si cobor. Nu-mi spune nimic…

Printre resedintele unor oameni ai momentului se afla locuinta artistului plastic Mirela Traistaru. O gasesc foarte usor, pentru ca nu e pazita de nimeni si pentru ca poarta descuiata e lasata intredeschisa pentru mine. Zarindu-ma probabil pe fereastra ca vin, n-apuc sa sun, caci sotul Mirelei, actorul Radu Solcanu, imi deschide iute. Ma roaga sa-l scuz ca nu mai poate ramane, dar intarzie la o repetitie si, dupa ce imi arata pe unde sa o iau ca sa ajung in sufragerie, pleaca grabit.

Sunt putin confuz, dar urmez cu rigurozitate indicatiile primite si ajung.

Pe un perete sunt portrete ale Mirelei, lucrate de colegi artisti. Le privesc fascinat si redescopar, parca, in tonuri pe care nici nu le banuiam, un chip binecunoscut mie. Profanul din mine imi azvarle brutal in minte imaginea unui oarecare de pe la noi, care tine pe perete poza lui, dand mana cu un presedinte strain. Dar nu… Aici, in aceasta casa, ce vad nu-mi pare un gest de vanitate. Aici e doar arta.

Dintr-un colt al incaperii se iveste, desenand pe perete o silueta fragila, gazda mea din asta-seara. Dar dupa un "Sarut mainile" abia ingaimat, cuvintele mi se opresc pe buze. Remarc acum un detaliu care mi-a scapat cand am vorbit la telefon. Mirela imi citeste ezitarea. Ma pofteste cu un zambet sa iau loc.

"Am intrat in luna a saptea si cred ca e cea mai fertila perioada din toate punctele de vedere", spune Mirela Traistaru, iar intreaga fata i se lumineaza. "Ma simt foarte bine, am foarte multa energie, pictez foarte mult. S-a intamplat sa fie si o perioada in care au venit multe comenzi si sper ca intr-o luna si jumatate, doua sa le onorez pe toate."

.

.

Ma simt implinita ca artist si ca femeie

Mirela Traistaru, alaturi de o lucrare pe care o veti putea admira la expozitia personala din luna aprilie

In toata aceasta perioada am mai lucrat si in domeniul scenografiei. Sotul meu este actor si impreuna cu alti cativa actori avem o companie de teatru. Am fost la Festivalul de la Cairo cu o piesa la care eu am facut costumele. Impreuna cu trupa, lucram in prezent la un alt text, o commedia dell’ arte mai deosebita.

Personal, acum pregatesc o expozitie, pe care va invit din toata inima s-o vedeti in luna aprilie. Lucrez de ceva timp la asta si va fi o surpriza mai speciala. De ce mai speciala? Pentru ca, in primul rand, va avea un moment de vernisaj neconventional, facut tot sub egida companiei noastre de teatru.

In cateva cuvinte, pot sa spun ca acum traversez o perioada inspirata. Lucrez cu usurinta si asta imi da un sentiment de satisfactie, de implinire si in meserie, pe langa cealalta bucurie, care nu se compara cu nimic. Si taticii se simt fericiti, dar mamicile, mai ales. Eu acum ma simt implinita si ca femeie."

Mirela se opreste dintr-o data si-si aduce mana spre trup. Nu stiu daca a fost pentru ca vorbim despre pictura sau teatru, cert e ca micutul a reactionat, furandu-i un zambet mamicii lui. Sau, poate da din piciorus si face cum spunea tata ca faceam si eu, cand zicea ca ma voi face fotbalist. Probabil ca nu. Tata n-a avut dreptate.

"Pentru un artist e destul de greu sa ia o hotarare in sensul asta. Ca sa faci un copil ai nevoie de multe in lumea de azi. Iti trebuie si curaj, dar mai ales un simt al responsabilitatii foarte puternic. Artistii sunt destul de boemi, de independenti, cauta libertatea totala. Dar vine si o vreme a frustrarii pe planul asta. Chiar daca nu-ti fac placere treburile casnice si preferi mai degraba sa lucrezi sau sa te bucuri de compania prietenilor, nu inseamna ca la un moment dat nu doresti sa ti se intample macar o farama din lucrurile obisnuite ale unei femei care e invatata cu toate cele de zi cu zi."

"Cat despre viitorul bebelus", revine Mirela la subiectul ei preferat, "incerc sa am cat mai multa grija atat cu alimentatia, cat si cu stilul de viata. Acum prefer sa-mi aleg mancarea si sa o prepar singura. Dar in cartea de bucate nu prea gasesc mereu ce am eu nevoie acum si care sa-mi si placa. Soacra mea imi mai da cate o idee si ma si ajuta din cand in cand. Dar de cele mai multe ori apelez la amintirile mele din calatorii. Am vazut locuri minunate", marturiseste Mirela Traistaru. Dar vorbele nu sunt de ajuns. Aproape totul in jurul nostru vorbeste de lumi indepartate, ascunse sub valul memoriei.

"Prin natura profesiei, am calatorit destul de mult, iar din punct de vedere gastronomic, am preferat mereu bucataria traditionala a tarilor pe care le-am vizitat. Dar exista si exceptii de la regula. Egiptul, de care efectiv m-am indragostit si de care ma leaga extrem de multe amintiri, l-am vizitat deja de cinci ori. Cred ca am vazut tot ce se putea vedea acolo. Si, intr-una din calatorii, dupa o zi destul de obositoare, ne-am intors la hotelul unde stateam, intr-o statiune de la Marea Rosie. Mie nu-mi era teribil de foame si voiam sa mananc ceva mai usor. Atunci am facut acea exceptie de la regula, de care vorbeam, si am ales cea mai minunata salata pe care am mancat-o vreodata.

Atunci cand devin nostalgica, incerc sa ma intorc macar cu gandul acolo si-mi prepar si acasa salata pariziana de peste. Aceasta salata este desigur un aperitiv, dar are marele avantaj ca se face repede, cam in 10-15 minute si, fiind foarte consistenta, poate inlocui cina."

Se spune ca masa de seara s-o dai dusmanilor. Cu asa salata, credeti-ma, ar fi si pacat. Eu unul n-as face asta!

.

.

Salata pariziana de peste

Pentru patru portii, avem nevoie de o salata, o jumatate de cutie de porumb, 300 gr de ton, 300 gr de sprot afumat, 150 gr de masline verzi, 100 gr jumatati de miez de nuca, o jumatate de lamaie, putin ulei de masline si sare. . .

Se spala salata, se taie fasii si se pune in bol. Se adauga porumb, ton, zeama de lamaie, cateva picaturi de ulei de masline, sare si se amesteca. Se pun pe un platou ornat cu foi de salata. . .

Se asaza deasupra sprotul afumat, maslinele verzi si miezul de nuca. Se orneaza cu sfecla rosie. Ca sa iasa mai spectaculoasa, putem alege o salata creata si putem adauga ca decor gogosari. . .

.

.

Am primit un mare dar

Artistii plastici fac parte dintr-o categorie nu prea curtata nici de televiziune, nici de radio, nici de presa scrisa. Ei au un laborator al lor destul de intim, pe care rareori il fac public. Nu sunt prea multi cei care trec pragul atelierului unui artist plastic. Poate critici de arta, alti artisti, scriitori, cativa prieteni, dar, de regula, cam atat. Exista aceasta parte nevazuta in viata unui artist plastic. El are un soi de pudoare in actul de creatie, pe care n-o intalnesti la cei obisnuiti cu marele public. Un artist plastic, pana sa se hotarasca sa iasa pe "scena" printr-o expozitie, are nevoie de o anumita pregatire sufleteasca. Prin faptul ca eu cochetez cu costumul de teatru, am avut ocazia sa fac acel "pas in fata" si sa ies din spatiul atelierului. Dar nu cred ca sunt o vedeta si nici nu m-as putea obisnui cu acest statut. Sa dau autografe… Eu sunt doar un om care a primit un mare dar de sus. Pentru mine, acest dar se numeste culoarea.