Nu eu am căutat reţetele, ele m-au găsit!

L-am întâlnit pe Radu Anton Roman în vara anului 2001, când lucram la revista "Olivia". Am stat de vorbă la el acasă, pe o străduţă aproape de Piaţa Victoriei, apoi ne-am mai întâlnit o dată la o fermă în Bragadiru, unde filma pentru emisiunea "Bucătăria lui Radu" şi a gătit o zacuscă.

Articolul care a rezultat a avut drept titlu "Iubesc mult şi trăiesc cu pasiune", citat care îl definea pe om. Radu Anton Roman se mişca un pic mai greu şi mi-a dezvăluit atunci şi de ce: în 1996 avusese o fractură de coloană vertebrală. De aici şi dorinţa lui irealizabilă, "să fiu tânăr din nou şi să colind lumea aşa cum am făcut-o odată. Să fiu atletic ca acum 20 de ani, să mă caţăr pe munte".

Călătorise mult, iar marile sale nostalgii erau Mongolia şi Siberia de Nord. "Am mers călare pe cămile şapte zile şi am întâlnit doi oameni. Ei nu au pudoarea pe care o avem noi. Fac dragoste unii de faţă cu alţii, totul e trăit în comun acolo. Eram ginere de partid şi de stat. Eram însurat, din amor sincer, cu fiica ambasadorului nostru în Mongolia. M-am îndrăgostit de cine trebuia şi ăsta a fost cadoul meu de nuntă", povestea el. L-am rugat acolo, într-o curte în care lătra căţelul Iliescu, botezat aşa pentru că iubea trandafirii, să povestească despre începuturi. S-a întors în timp, în Făgăraşul natal, şi mi-a spus cum scria deja poezii în clasa a doua, primul semn al bucuriei imense pe care urma să i-o aducă scrisul.

A intrat în gazetărie în 1976; a lucrat în radio, a fost cronicar dramatic, director de comunicare, a scris romane, poezie, proză. Şi, în paralel, şi-a desăvârşit o altă vocaţie: cea de bucătar. "Am inventat gătitul ca formă de economie. Pe la vreo 23 de ani, când eram student şi mă gospodăream singur, găteam binişor." În momentul în care l-am întâlnit, nu mai avea timp să gătească acasă: "Mănânc pâine cu unt şi parizer. Singurul lucru pe care-l gătesc e muştarul, pe care-l aleg". Nu a călătorit în căutarea reţetelor, ci ele l-au găsit. La pescuit, în munţi sau în Deltă, în locurile unde-l purta meseria, era cineva care făcea de mâncare. "Acel cineva s-a dovedit totdeauna un geniu", a subliniat scriitorul.

"MI-AU ARUNCAT TELEMEAUA ÎN APĂ, SPUNÂND CĂ E STRICATĂ"
Între copt vinete şi tocatul cepei, mi-a povestit cum l-a salvat de la moarte pe Jacques Yves Cousteau: "În Deltă sunt plase întinse peste tot. Într-una şi-a prins Cousteau piciorul. Am apucat de l-am prins repede de picior, el m-a luat de umeri şi a revenit în barcă. N-a răcit, nu s-a plâns, deşi era frig, era martie. Pentru un om de 82 de ani e ceva extraordinar".

Întâlnirea lui Radu Anton Roman cu "JYC", aşa cum îi spuneau apropiaţii, a avut loc în 1991 şi ţinea de miracol, în viziunea scriitorului: "Eram la Tulcea, plecat cu daraveli de om cu gospodărie în Deltă şi m-am trezit la uşa hotelului cu trei persoane. «Suntem din echipa Cousteau şi-am vrea să vă facem o propunere.» Şi acum mă întreb cum m-au găsit, cum ştiau la ce hotel sunt, cum de m-au găsit într-un loc unde eu plecasem pentru o zi. Aveam pe mine un pulover, un trening şi un hanorac. În aceeaşi seară m-am îmbarcat şi m-am întors în Bucureşti după o lună". Le-a fost ghid şi translator, iar în prima seară a făcut aprovizionarea vasului. "Mi-au aruncat telemeaua în apă, spunând că e stricată. Erau culturi care se întâlneau. Eu nu suportam brânza lor franţuzească care puţea, ei nu suportau telemeaua care «curgea»."
Când interviul a luat sfârşit, cuvintele lui au fost: "Şi-acum, să te-ntreb eu ceva pe tine, Irina. Cum ţi se pare un romancier care a ajuns să facă bucătărie?!".

Realizator tv
"Uite, televiziunea îmi ocupă tot timpul. E mai lacomă decât mă aşteptam, mă sufocă uneori. N-am avut concediu de vreo trei ani", îmi mărturisea Radu Anton Roman în 2001. Realizarea emisunii însemna scrierea scenariului, dar şi prepararea mâncării în faţa camerelor. "Toate astea m-au căutat pe mine. În televiziune am intrat prin voinţa producătorului Mişu Predescu. Uite aşa vine un tren, dă peste tine şi te ia cu el. Televiziunea îmi ia patru zile pe săptămână şi nu pot negocia nimic. Am nevoie de o lună non-stop să termin cartea despre Cousteau şi nu reuşesc să găsesc luna asta", spunea scriitorul.

Ciorbă de cartofi
În general, cred despre mine că sunt un trăbălat (antonimul picantului des-trăbălat!), care mai mult scrie decât muşcă (din bucuriile vieţii). Dar ciorba asta, ambrozia, elixirul, balsamul, licoarea, poţiunea aceasta magică - opriţi-mă, prieteni, altfel voi intra din beţie (de cuvinte) în criză (lexicală)! - chintesenţa asta de savori bucovino-ardeleano-austriece mă duce la delir tantalic, lucullusian, trimalchioist, gargantuaesc (ce vă spuneam?)... Aş mânânca-o cu polonicul, cu oala, cu cisterna, cu rezervoarele de carburanţi de la Ploieşti, cu petrolierul japonez, cu lacul Razelm, cu Marea Neagră (dreasă cu smântână), cu Oceanul Ciorbitic, cu Planeta Albastră (aromată cu leuştean şi tarhon) cu Calea Lactee (nesmântânită), cu o gaură neagră (plină de ciorbă), cu universul (gastronomic), cu infinitul mare şi mic (tocate mărunt, cu cuţit de lemn, să nu oxideze), cu Increatul!!
Când mănânci ceva fierbinte, să nu sufli să se răcească, căci se sparge vasul. (Gorovei)
Ingrediente: 1 kg de cartofi noi, 500 g ceafă afumată de porc, 1 ceapă mare, 400 g zarzavat (morcov, păstârnac, ţelină), 500 g roşii, tarhon, leuştean, 1 ou, 100 ml bulion gros de roşii, 100 ml smântână, 1 lingură de zahăr, 10 boabe de piper, 100 ml oţet (sau 1 l borş de sfeclă), 10 g boia.
Preparare: Se taie ceafa în îmbucături mici, ceapa, zarzavatul şi roşiile în cubuleţe. Se pun toate la fiert în 3 l apă rece cu boia, piper şi oţet. Se taie cartofii curăţaţi de pieliţe în îmbucături mici. Se toacă tarhonul şi leuşteanul.
După 30 minute de fiert, se adaugă cartofii. Se bate smântâna cu ou, zahăr, bulion de roşii şi cu un pic de zeamă de ciorbă. După încă 20 minute de fiert se drege ciorba, se adaugă verdeaţa, se lasă să dea în câteva clocote.

● Reţetă din "Poveştile bucătăriei româneşti", volumul IV