Obiceiuri „ante”, la vremuri noi

Nu ştiu cum se face dar mereu ajung să discut cu prietenii sau cunoştinţele despre mâncare. După Revoluţie, mi-am propus să-mi schimb unele obiceiuri. Adică să nu mă mai uit în plasele oamenilor întâlniţi pe stradă, să nu mai discut despre mâncare, să nu-mi fac provizii. Aş! Se pare că cineva nu-i lasă pe oameni să-şi schimbe anumite deprinderi. O fostă colegă de-a mea, Nuţi, păţeşte la fel. Zilele trecute m-am întâlnit cu ea. Nu o mai văzusem de 20 de ani. Nu s-a schimbat prea mult, doar a îmbătrânit cu tot atâţia ani. Eu, nu! Doar ea! Aşa a zis, ca să mă flateze! Eu m-am flatat şi am invitat-o pe la mine. Am întrebat-o încotro merge şi mi-a zis că merge la piaţa la care, culmea, mergeam eu de obicei. „Păi ce cauţi tu la piaţa mea?”, am întrebat-o ştiind că  stă în alt cartier. „Am auzit că e mai ieftină şi, până una-alta, mai văd şi eu altă lume! Mai ies din cartier!”, se justifică ea. Corect! Mi-am zis că aşa ar trebui să fac şi eu.

La atac
Am pornit la braţ şi ne-am interogat pe rând, ca să ne informăm despre viaţa noastră. I-am zis ce angajament de purificare îmi făcusem, angajament pe care, culmea, şi-l făcuse şi ea. Ne-am pus la punct în unele privinţe şi, fără să ne dăm seama, ne-am trezit studiind sacoşele celor care veneau din sens invers. „Nuţico, ce faci?”, îi zic mijind ochii a dojană veselă. „Păi, parcă avea nişte ştiucă în plasa aia”, răspunde ea nevinovată. Mda! Avea dreptate. Am mers mai departe şi am intrat în hală. Aici, m-am oferit să o duc peste tot, pentru că ea nu mai recunoştea locurile. A râs şi s-a lăsat condusă, până la un moment dat.
Nuţica era ca o fiară în faţa prăzii. Am întrebat-o ce vrea să cumpere şi mi-a zis că nu ştie, că se va orienta la faţa locului. Exact ca pe vremuri! Nu trebuia să-ţi faci un plan pentru că nu găseai ce-ţi trebuie.

Am cumpărat un pui, apoi am intrat în hala de carne. Nuţi şi-a cumpărat două kilograme de pulpă de porc şi o bucată de slănină afumată de la sibieni. Am ieşit şi am dus-o în hala de peşte. Nuţi a tras adânc aer în piept şi a urmat o vizită a tutu­ror meselor pe care se aflau tot felul de peşti. N-a ratat nimic. Apoi s-a hotărât şi a cumpărat două ştiuci potrivite, pe care le-a înghesuit în sacoşă. Am trecut pe la galantarele cu ouă, unde a descoperit o vânzătoare de la care cumpăra ea pe vremuri, şi mi-a făcut cunoştinţă cu ea, aşa, de-o relaţie. Am vizitat şi pe cele cu îmbrăcăminte, apoi am dus-o la hala de legume. Aici, Nuţi s-a holbat bine pe la toate tarabele, dar nu a rămas impresionată de preţuri. Nici felul în care era modernizată piaţa.

Am discutat despre copii, rude, ve­cini, foşti colegi şi, ca un făcut, am ajuns tot la gătit. Mă rodea o chestie. De ce şi-a cumpărat atâtea produse, dacă e doar ea cu soţul? şi, am întrebat-o. „Păi, le pun la congelator! Nu mai vin aşa curând pe aici. Pentru legume nu mai bat atâta drum!” „Ce drum dragă? Doar mergi cu tramvaiul şi te lasă aproape. Poţi să vii săptămânal”, îi zic. „şi în congelator ce pun? El stă degeaba? E nud, ca pe vremuri. M-am înfuriat şi mi-am zis că o să-l umplu.”

Cu prada în sacoşă
Ne-am îndreptat către staţia de tramvai. Nici n-am stat un minut că a şi venit tramvaiul meu. Nuţi avea o faţă confuză. şi-i zic: „Hai, dragă, pe la mine, că te duc eu acasă, mai târziu!” şi o împing în tramvai. Am ajuns acasă.
De cum a intrat în casă am scăpat-o de sacoşe şi am intrat în bucătărie. A făcut un tur cu ochii, apoi s-a aşezat la masă. Am îndesat cumpărăturile mele în cămară şi i-am dat o ţuică. Mică! Am pus de o cafea. Cât a fiert apa, am făcut un tur al apartamentului şi i-am ascultat părerile. Pe la ei apartamentele sunt ceva mai mari! Mi-a cerut un pahar cu apă. M-am scuzat şi i-am dat apă, apoi am scos din frigider un platou cu o prăjitură. „Negresă!”, făcu ea, uimită. „N-am mai mâncat de pe vremuri, când cumpăram de la cofetăria aia de la capătul autobuzului. Mai ţii minte ce bune erau? Şi, ieftine!”, mai zise ea fremătând de nerăbdare. I-am pus două bucăţi şi n-a aşteptat să-i dau linguriţe că a înşfăcat una cu degetele.

S-a mozolit la gură ca un copil. Închidea ochii de plăcere şi înghiţea treptat. După prima bucată, s-a scuzat şi mi-a zis că este „bestială”. I-am zis că-i dau reţeta pentru că e foarte simplă. S-a arătat încântată şi m-a pus să i-o scriu:
2 căni şi jumătate de mere rase, 2 căni de făină, o cană de zahăr, 3 ouă, o linguriţă şi jumătate de bicarbonat de sodiu stins în zeamă de lămâie, mirodenii după dorinţă, un praf de sare şi nuci prăjite strivite nu tocate. Toate astea se amestecă şi se toarnă într-o tavă cu pereţii mai înalţi, tapetată cu făină. Se pune la cuptorul încins, la foc potrivit, până se rumeneşte puţin. O laşi în tavă ca să se răcească puţin. Crema se face din: 3 linguri de cacao, 8 linguri de zahăr, 3 linguri de lapte, o jumătate de pachet de unt, esenţă de rom. Amesteci cacao cu zahăr, lapte şi unt, într-un ibric, pe foc potrivit şi se obţine o cremă ca o smântână, adaugi esenţa de rom şi o laşi puţin la răcit, apoi o torni peste blatul din tavă. Laşi până a doua zi, o porţionezi şi o scoţi pe platou.
Am împăturit hârtia pe care i-am scris reţeta şi i-am băgat-o în buzunar. Am dus-o acasă şi, pe drum, ne-am depănat amintirile tot cu ochii la sacoşele celor din jur.