Oblete de Dunare cu mirodenii

Ajungem absolut din intamplare la Dunare. Iesisem dintre lanurile de floarea-soarelui, sora-soarelui - bantuisem pe un drum judetean, sinonim cu "plin de gropi" - si intram pe DN 4 Bucuresti-Oltenita, exact la jumatatea distantei dintre cele doua orase. Stanga - Capitala. Dreapta - orasul-port de pe Dunare. Privim ceasul, mai sunt cateva ore pana la caderea intunericului, e timp, deci, de inca o explorare… "E imposibil sa nu gasim o reteta de peste, daca ajungem in port" - spune cineva, amintindu-ne ca drumul nostru din ziua aceea avea un scop anume: completarea caietului de retete al Jurnalului de Bucatarie. Tinem drumul drept, printre sate obosite de zapuseala si culturi amortite; insotiti, pentru o vreme, de ramasitele proiectatului canal care ar fi facut din Bucuresti port la cel mai mare fluviu european si, implicit, la Oceanul Planetar. Deocamdata, lunca batrana a Argesului nu ne permite decat panorama unei albii colmatate dupa puhoaie. Nici cu ochii inchisi n-am putea "viziona" parada vaselor de lux navigand spre Capitala.

ORASUL. Totusi, Oltenita ramane si astazi sansa Bucurestiului de a fi vizitat de… pasagerii vapoarelor de lux. Asta aveam sa aflam odata ajunsi la destinatia noastra din amiaza aceea de sfarsit de iulie.

In oras, surprinsi de imaginea sa patriarhala. Tacere prea multa. Case prafuite, miros de frunza supraincalzita de soare, balti de lumina… Oamenii, putini, par nauciti de ziua caniculara. Cineva ne indruma catre port. Peste "Dunarea linistita", orasul-din-oglinda, Turtucaia. Ebosa de culori vii, pe cerul nefiresc de albastru. Acel bleu-ciel din cutiile cu acuarele chinezesti ale copilariei. Nici o miscare pe malul bulgaresc. Nici o miscare la noi. Doar prin "apele internationale", exact prin mijlocul fluviului, trece un slep ucrainean cu minereu de fier.

PORTUL. Coboram la primul ponton. Un mic local cu mese cochete si multe ghivece cu petunii. Muzica discreta. Senzatia de lumina, de culoare, de loc primitor. Dar… mai mult de o cafea nu poti servi. Si nimeni nu stie nici o reteta. Cativa metri mai in "aval", capitania portului. O sansa… inchisa cu lanturi. Nedumeriti, ne indreptam spre celalalt ponton. Lantul e ridicat, deci… e cineva acasa. Parcurgem cei cativa metri pe podetul ce se clatina sub pasi. Strigam. Nici un raspuns. Cand sa facem drumul intors, apare si singurul personaj al povestii noastre: PONTONIERUL. Domnul Nicu, asa cum se prezinta dintru inceput. Putin intrigat, refuza din start prezenta sa intr-un reportaj. De altfel, are ceva de facut chiar in acel moment: tocmai prepara o conserva de oblete, dupa propria reteta. Dar era chiar prilejul pe care il cautam… Asa ca ne-am insinuat in camaruta ingusta a "portului turistic Oltenita" si am asistat la primele etape ale prepararii retetei domniei-sale, timp in care am notat cu mare grija toate amanuntele.

RETETA. "Pestele se curata, se spala, i se taie capul si se pune la fiert in apa cu otet si ulei." In vreme ce ne spune asta, Nicu Stan scoate rand pe rand, din galeata cu apa, pestii ce urmeaza a fi preparati: nu sunt doar obleti, ci si pui de salau, carasei si alte neamuri de pesti care s-au induplecat si s-au lasat prinsi in seara dinainte. "Se lasa la fiert cam doua ore, la foc mic", ne spune mai departe. "Dupa ce s-au fiert, se iau de pe foc si se asaza in borcan, cu piper boabe si piper macinat. Se pune deasupra si putin ulei. Se capseaza si se sterilizeaza, dupa care se asaza toate borcanele intr-un vas mare si se fierb cam vreo trei ore, la foc mic." Preparat dupa reteta asta, pestele se farama, devine aproape ca o pasta. Dar domnul Nicu are si o reteta care lasa pestele sa ramana intreg. Nici aceasta nu e complicat de preparat: "Pestele se curata, i se taie capul si se pune intreg intr-un borcan. Peste el se pun ulei, otet, suc de rosii, un castravete taiat felii subtiri, ceapa taiata rondele, sare si piper. La un kg de peste se pune o cana cu ulei, suc de rosii si apa. Borcanele se capseaza si se asaza intr-un vas, lasandu-se la fiert aproximativ trei ore".

Il intrebam daca mai stie si alte retete. Rade. Sigur, prajit ori fript. Obletele e insa specialitatea sa. Insa daca vrem alte retete, mai bine mergem la Roxana, sotia lui, care e si fan al Jurnalului de Bucatarie. Promitem sa revenim, candva. Ne mai spune despre el, despre familie. Despre cele doua fiice, pe care ni le arata intr-o fotografie… Chiar si aici, la Oltenita, a fi marinar inseamna a sta, un timp, departe de cei dragi. Slujba ii cere sa fie prezent la ponton 15 zile si nopti, in fiecare luna. Si nu e intotdeauna atata liniste…

Totusi, nimic nu aminteste de agitatia de acum o jumatate de veac si mai bine, cand de la Oltenita - ca si de la Corabia ori Giurgiu - porneau spre Europa slepuri incarcate cu grau. Era vremea aceea cand marii latifundiari contractau cantitati uriase de cereale. Cand hamalii gateau in port retetele celebre de "crap la carton" sau de "crap cu grau", caci peste era din belsug si-o mana de grau nu se vedea de-o luai s-o pui in blid.

OLTENITA, PORT DE LUX

Afirmam ca Oltenita e sansa Bucurestiului de a fi, macar "cu delegatie", cum se spune, port la Dunare. Intr-un vast program turistic european numit "Croaziere dunarene", Oltenita a devenit un reper important. "Port de lux", putem spune, caci aici acosteaza vapoare de placere si iahturi, din care excursionistii coboara si se indreapta in tromba spre Capitala, pentru a reveni dupa o zi ori doua. "Uneori, opresc aici si cate doua vapoare o data", ne spune Nicu Stan, pontonierul. Are un album cu toate vasele de croaziera care au oprit la Oltenita, de cand lucreaza in port. Printre ele, si iahtul fratelui regelui Juan Carlos al Spaniei.