În secolul al XV-lea, Imperiul Otoman a răspândit ideea că baclavaua este doar pentru capetele încoronate şi a combinat multe metode de obţinere, pentru a crea un gust mai omogen, care să fie recunoscut de toţi. Multe dintre ingredientele folosite la prepararea deliciosului desert erau recunoscute pentru puterea afrodisiacă. Acestea includeau fisticul, mierea, cuişoarele, scorţişoara, motiv pentru care sultanii, foarte interesaţi de afrodisiace, mai ales pentru harem, au adunat bucătari din Armenia, Grecia, Persia, Asiria şi Egipt, pe care i-au dus în bucătăriile imperiale, punându-i să-şi demonstreze priceperea în pregătirea baclavalei.
Lucrând împreună, aceştia au perfecţionat reţeta preparării desertului, dar şi lista ingredientelor. Pentru mai mult de 400 de ani, până la căderea Imperiului Otoman, aceste bucătării au produs cele mai inimaginabile mâncăruri, incluzând şi populara baclava. În fapt, mai multe popoare îşi atribuie descoperirea baclavalei. Dacă îi întrebi pe greci, ei spun că libanezii le-au furat reţeta, libanezii spun că grecii le-au furat-o, turcii spun că reţeta era cunoscută numai de paşalele lor şi de viziri, armenii spun că ei au descoperit reţeta (cu condimente). Şi, de asemenea, toţi vor spune „Baclavaua noastră e cea mai bună” sau „pronunţia noastră a cuvântului Baklava este cea corectă”.