Prietenul caprelor negre de la Lacul Vulturilor

Am hotărât zilele acestea mai călduroase să urc sus în munte, la Lacul Vulturilor, să văd ce se mai petrece pe acolo, care sunt efectivele de capre negre, să văd în ce stare sunt după aşa o iarnă lungă şi grea, cu temperaturi care au ajuns până la minus 34 de grade Celsius, cu zăpezi care acolo sus măsoară mereu peste un metru grosime.

Aveam două variante de traseu - fie pe valea Siriulului, pe pârâul Milea, un traseu mai lejer în privinţa pantei şi a stratului de zăpadă, dar lung de aproape 20 km, ceea ce mi-ar fi luat o zi de mers, fie traseul de pe pârâul Crasna Urlătoare-Poarta Vânturilor, dar care este în mare parte pe versant nordic şi unde cred că s-au păstrat intacţi şi primii fulgi de zăpadă, cei căzuţi la început de noiembrie.

Zilele călduţe mă îndemnau la drum, fără să mai fac calcule la dificultăţile pe care le voi întâlni, mai ales că îmi imaginam o porţiune undeva în pădure, unde mă voi regăsi cu ursul, care cred că a simţit şi el în bârlog aburi primăvăratici şi a ieşit pentru câteva momente la soare.

UN DRUMEŢ PE MUNTE
Am plecat cu autobuzul până la Crasna, dar, privind peste lacul de acumulare de la Siriu înspre creasta muntelui, zăpada-mi dădea fiori şi mă întrebam dacă voi ajunge până pe înserat.
Pe Crasna, zăpadă de iarnă autentică, de ziceai că de acum încolo vine Crăciunul, iar nu că se apropie Paştele. Drumul de pe Urlătoare, necălcat de picior de om; ici-colo câte o urmă de cerb care traversase cu două-trei zile în urmă, iar undeva mai sus trecuse un haitic (haită mică - n.n.) de patru sau cinci lupi, în căutarea hranei.

Mă trecură fiori la gândul să nu fi trecut cumva şi prin zona caprelor negre, imaginându-mi ce prăpăd ar putea face. Uitasem să vă spun că nu am plecat singur, l-am luat cu mine pe Bobiţă, căţelul meu de drumuri pe munte, prietenul meu nedespărţit, dar care după 5-6 km a obosit şi am fost nevoit să-l transfer în rucsac.

COLŢUL DE TYROL DIN CARPAŢI
Şi pentru ca tot ce am gândit înainte de plecarea de acasă să se îndeplinească, într-un loc mai adăpostit şi însorit, pe un petic de frunze uscate, un urs încercă să găsească şi el câteva seminţe de jir.
În Poarta Vânturilor am intrat într-un troian de era să nu mai ies din zăpadă, dar am fost răsplătit cu panorama Munţilor Ciucaş care se vedeau ca-n palmă.

Am întâlnit şi un ciopor de vreo zece capre negre, care nu mi-au acordat prea multă importanţă, chiar întorcându-mi spatele, dar am răsuflat uşurat să văd că nu trecuseră lupii pe acolo.
În sfârşit, trec pe lângă Lacul Sec şi ajung la cabană. Casa fiind pe versantul sudic, găsesc mai puţină zăpadă. Fac focul în sobă, scot merindele, că doar poftă de mâncare aveam şi eu, şi Bobiţă!...

Seara nu se lasă mult aşteptată. În cameră s-a făcut destul de cald. Topesc într-o oală câteva kilograme de zăpadă pentru ceaiul de dimineaţă şi adorm alături de căţel. În vis mă văd în urmă cu două săptămâni, când eram în Elveţia, la Jungfraujoch, numai că acolo ajungi la peste 3.500 de metri altitudine cu trenul.

Avem şi noi aici în Munţii Buzăului un colţ de Elveţie - îmi zic -, un colţ de Tyrol... dar îl facem "zu fuss", vorba neamţului.

"Regret că am întârziat cu fotografiile despre mâncarea pe timp de iarnă a omului de la munte, dar nu am avut posibilitatea, până astăzi"... Aşa începe scrisoarea pădurarului Teodor Cârdei, pe care l-am cunoscut cu un timp în urmă la cabana de vânătoare de lângă Lacul Vulturilor. Citindu-i rândurile aşezate temeinic, nu mi-am putut ascunde admiraţia, gândindu-mă că iarna aceasta n-a fost una dintre cele mai uşoare.

O iarnă lungă îl pune pe montagnard în situaţia de a gândi cum va reuşi să iasă din încercuirea zăpezii care, până târziu, în prima lună de primăvară, în zona de activitate a lui Teodor Cârdei, depăşeşte un metru. Meniul de iarnă în pădure şi în izolare e compus, din această cauză, din mâncare uscată şi afumături: slănină, cârnaţi, muşchi de porc.

"Toate se consumă crude, netratate termic, afumate într-o afumătoare închisă, cu focul sub carne; după 15-20 de ore de astfel de tratament, afumăturile astea ajung să întreacă mult cunoscutul prosciutto italian. Iar dacă la început se mai ia şi o gustare din brânză de oaie şi ceapă, meniul e gata!", ne mai scrie Teodor Cârdei. Vă invit să citim împreună restul acestei scrisori care se recomandă a fi nu numai un text reuşit, ci şi o invitaţie la drumeţie, cu traista de merinde plină!

  ● Tudor Cireş