Colivia cu savori de ieri si de azi. Intre atelier si delicioasa bucatarie a verii

COLIVIA CU SAVORI DE IERI SI DE AZI. INTRE ATELIER SI DELICIOASA BUCATARIE A VERII

Intre un pin si-un brad canadian primiti in locatie de mama natura chiar in dreptul portii, casuta prin fata careia am tot trecut ani la rand isi arata chipul ca de fiecare data. Doar ca azi am aflat cine locuieste intre zidurile acoperite de vie si iedera pe care le-am fotografiat candva, in alb-negru, cu un aparat de-mprumut.

"Tocmai m-am intors din Statele Unite de la fiica mea", imi anunta de cum ma invita inauntru, ca am picat la vremea despachetarii bagajelor, doamna Dana Marinescu, un artist plastic de care mi-a povestit cineva, nu de mult, in timp ce inotam la Mamaia. Bun moment pentru o conversatie, nu?

RETETE STIUTE. "Dar nu te gandi ca am adus cine stie ce reteta teribila de acolo, ca nu-i asa", imi da si de stire ca i s-a adus la cunostinta ca vizita mea are si-un gand al burtii nu prea bine camuflat. "Tot la ce stiu ma rezum. Si n-ai sa fii dezamagit", ma asigura doamna Marinescu, iar tigaia sfaraie aprobator pe aragaz. "De data asta, voiajul a fost unul de placere", adauga. "Dar prin ’97 am avut o expozitie la New York. Apoi a urmat Bangkok", imi atata curiozitatea, doar pentru a face o pauza... gospodareasca. Feliile de dovlecel parc-ar vrea sa se tavaleasca de bunavoie prin faina, doar ca s-auda mai departe povestea. "O minune de oras. O alta lume... Un vis fascinant, romantic. Iar mancarea... Poezie", vine continuarea, odata cu primul parfum al snitelelor de vara. Ca-i cald si nu prea pica bine carnea. Sau de post, ca-i vremea. Dupa calendar.

ORASUL INGERILOR. "Am deschis expozitia la invitatia ambasadei noastre cu ocazia zilei nationale a Romaniei. O vizita de doua saptamani. Un sejur suficient de lung cat sa poti vedea multe, dar prea putin pentru cate ar fi fost de vazut. Orasul Ingerilor, cum i se spune. Nu numai Los Angeles-ul este. Iar eu chiar am avut senzatia ca plutesc printre ei, ajunsa undeva pe varful uneia dintre colinele orasului." Intr-o colivie, gaze cu aripi ca de baga isi amintesc de jungla din care-si trag seva. "M-am intrebat o vreme ce urme vizibile va lasa aceasta calatorie? Orice experienta lasa urme. Fie ca le vedem, fie ca le resimtim in adancul nostru. Dar de cele mai multe ori ele se adauga doar experientei noastre de viata. Se filtreaza si devin ca niste straturi de pudra presarate unele deasupra celorlalte. Eu, probabil, am facut dupa aceea mai multe lucrari cu ingeri", adauga cu voce scazuta. Sfaraitul tigaii ne face atenti ca viata noastra are un alt ritm..

Doamna Dana Marinescu ne-a pregatit un "Ou la robinet" de "gustat" intr-o viitoare expozitie

.

POVESTI DIN FAGURE. "Ma simt bine printre lucrarile mele. Dialoghez cu ele", spune ca-ntr-o carte de povesti. In colivie, o aripa de arama canta la harfa de cupru a zabrelelor purtata de o boare venita dinspre gradina. Sub apasarea ei, fereastra se-nchide cu bocet. "Dar abia cand le vad in expozitie le descopar cu adevarat", adauga, iar focul aragazului isi incheie menirea. Platoul isi face drum catre masa. "Aici e o aglomerare de lucrari, ca-ntr-un fagure. Dar in galerie, pe peretele alb, fiecare se decupeaza si-si arata propria personalitate, capata viata", spune si ma conduce in sufrageria ca un muzeu. Incaperea plina de voci mai vechi sau mai noi se incarca de fumul mentolat al tigarii brune.

COLECTII. "Fumez prea mult", remarca inutil, ca fiecare dintre noi macar o data in viata, si stinge, la fel de inutil, tigara abia inceputa in causul scrumierei. Scobitura delicata a modelului se-ncarca de cenusa si tutun. Doamna Marinescu imi urmeaza privirea. Zambeste. "Am dat candva un interviu in care spuneam ca obiectele vin singure catre mine. Asta a fost si titlul. Scrumiera asta", spune ridicand cu gest delicat obiectul bronzat de timp, "am vazut-o pentru prima oara in casa unor prieteni. Zacea undeva intr-un colt, murdara si inutila. I-am zis gazdei ca e pacat ca un obiect atat de frumos sa aiba o soarta asa trista. Si-am uitat intamplarea. Dupa aproape un an, de ziua mea, mi-a fost oferita in dar", spune si zambeste cu drag.

"Dar, in ciuda a tot ce vezi aici, nu ma consider un colectionar. Sunt mai curand un om care-si ofera casa spre adapost lucrurilor frumoase. Iar fiecare are locul lui", adauga. Ma ia de brat, ghid delicat si atent. Facem cativa pasi prin incapere. "Andrei Plesu, dupa ce a venit in vizita, mi-a spus, om de spirit, ca si-ar dori sa fie custodele acestei colectii. Ce compliment poate fi mai frumos? Aici este coltul metalelor gri, cositor, zinc. Dincoace, vesela populara", imi atrage privirea spre un perete plin cu farfurii. "Aici cruci, dincolo monede."

Vorbe si frumuseti de altadata imi invita la vals simturile. Doar samovarele insista din ungherul lor cu un cantec de peste Urali. Mai doriti un ceai?

Printre colectii de obiecte de bucatarie, delicioase preparate de post pentru zilele calde de vara

COCHETA. "Ca artist trebuie intotdeauna sa incerci sa iesi din rutina, sa te autodepasesti. Cred ca asa am si ajuns eu la lucrari de genul celor pe care le fac acum. Intr-o vreme in care faceam pictura pe sticla, ajunsesem sa nu mai fiu multumita de mine. As fi putut sa fac asta la infinit. Descoperisem tehnica, aveam idei, imi placea, o iubeam, dar am simtit la un moment dat ca bidimensionalitatea nu-mi mai ajunge. Si-atunci am incercat sa adaug o alta dimensiune. Spatiul. Si-am incarcat rama cu mici obiecte. «Cocheta» se numeste aceasta prima lucrare. Iar pe ea n-o voi da niciodata."

Usa cu geam incrustat se pune, delicat, dar ferm, cum spune cineva, in calea curiozitatii mele. "Hai in bucatarie. Am acolo o colectie pe care o poti vedea cel mai bine asezat la masa", glumeste, sau poate nu, si-mi readuce-n nari cu fiecare pas bunatati de vara. Dintr-o rama bruna, o Cocheta isi baga nasul in viata... noastra...? A ei...?

DARUIESC OBIECTELOR O ALTA VIATA Marele Premiu al Uniunii Artistilor Plastici din 2005 pentru expozitia de la Galeriile Simeza din anul precedent nu l-am considerat doar un succes al unei realizari recente. Desi distinctia marca un eveniment ce abia se incheiase. Cred mai curand ca expozitia a fost o implinire a varstei si a tuturor acumularilor mele in timp. Ce fac e mai special si mai putin intalnit. Le poti numi instalatii, desi nu in termenul cel mai strict al cuvantului. Fac parte din noul vietii artistice. Sunt si eu un om al timpului. Traiesc in pas cu el. Desi tehnica am descoperit-o singura cu ani in urma. Am facut pasii normali ai unui artist si, dupa experiente firesti, ma regasesc acum aici. Dar regret lipsa de modestie, sunt foarte mandra de mine, de ceea ce reusesc sa aduc din planul ideilor in lumea materiala, si ma redescopar cu fiecare lucrare. Redescopar insa si lumea din jurul meu, dand o alta viata unor obiecte pe care le credeai destinate unui unic scop. Iar cand un banal tirbuson poate fi o pasare in zbor sau o capsa de sifon devine o gaza, totul devine parca posibil. Iar lumea din jur parca nici ea nu mai este aceeasi.

SNITEL DE DOVLECEI CU VINETE FRIPTE Daca-i vara, si chiar post, iei cu siguranta trei dovlecei, pe care-i razi elegant de coaja si-i tai pe lung in felii cam de juma’ de centimetru grosime (nu-i nevoie de subler, vezi la ochi!). Nu-i sara ca se-nmoaie, slabi de inger cum sunt! Ii dai prin faina (iar daca nu-i post, in compozitie de pan...) si-i frigi in ulei bine incins. Apoi iti ceri scuze c-ai procedat asa! Cu vinetele te porti mai urat! Le tai rondele cu salbaticie, le oparesti fara mila, iar daca tipa, le mai dai si sare-n ochi! Apoi le tii, asa de nervi, vreo 20 de minute sub un teasc sa se scurga bine. Apoi, daca tot mai au fite, le dai prin faina si le pui la prajit! Pe masura ce se fac, le condimentezi cu piper si busuioc ca sa le iasa figurile din cap! Ca-s doar garnitura la dovlecei! Ca sa nu se bata-n burta, le mananci cu ceapa verde, pe post de arbitru.