Reteta de vedeta - Emilia Nechita: Bucataria Libelulei

Nu mai are loc in bucatarie din cauza teatrului pentru copii

Nu mai are loc in bucatarie din cauza teatrului pentru copii

"Suntem o companie care din 2 decembrie si pana in data de 24 avem 52 de evenimente de gestionat", ma prinde Emilia rasfoindu-i, nepoliticosul de mine, calendarul de birou, aproape negru de insemnari. Ce introducere apriga. Si eu care aveam de gand sa spun ceva amuzant. Na, ca mi-a pierit si ideea! Pierdut muza! Gasitorului, recompensa literara!

"Asta ca sa-ti spun doar despre perioada sarbatorilor de iarna. Altfel... Doar azi am avut noua evenimente pana la ora asta." Dau sa ma uit instinctiv la ceas, desi stiu ca-i abia cinci (trecute fix - na! - si nu din cauza mea; traficul, domne!). "De altfel, «Libelula» s-a transformat dintr-o trupa de teatru intr-o companie in momentul in care am completat partea de spectacol de teatru cu cea de servicii, adica diverse evenimente pentru copii." Imi face semn sa-mi las geanta pe fotoliu. (N-o las nici mort! Toata viata mea-i acolo - ma port de parc-as fi trait in gara.) Dar fac intocmai si-o urmez in bucatarie. Dogoarea oalei puse pe foc ma ia in primire fara veste. Peste tot, saci si pachete. "Totosii spiridusului", apuc sa citesc pe o cutie ce se iteste de deasupra dulapului plin pana-n tavan.

PRIMA DRAGOSTE. "Eu am absolvit sectia de papusi si marionete destul de tarziu, prin 2001. In ’88, cand am inceput, nu exista o facultate de profil, iar studiile de teatru ne erau cumva echivalate ca sa putem profesa. Am fost actrita mai intai la Teatrul de papusi din Brasov, apoi la Cluj. De prin ’95 insa a inceput sa bata si pentru mine un aer de libertate. Cam tarziu, ce-i drept, dar am zis gata cu sistemul asta care se misca atat de greu, si-am pornit-o pe cont propriu. A fost o cale mult mai simpla. N-am gandit asta la vremea respectiva, dar, privind retrospectiv, a fost un drum pe care deja il cunosteam si o meserie de care eram deja indragostita."

Pe masa, dincolo de aragazul pus mestereste pe treaba, se aduna, sub tratament bucataresc, cele de trebuinta doamnei casei. "Reteta asta o stiu de la Relu, sotul meu. Sper sa-mi iasa la fel de buna ca si lui", adauga si rade.

Cafeaua din fata mea imi face declaratii de dragoste. Tot privind spre bucate, prind si eu curand a-i sopti ceva la urechea-i bruna.

INTUITIE. "Daca e sa citesti un text al unui spectacol de-al nostru nici n-ai crede ca este pentru copii", presara Emilia pulbere de seriozitate peste gandurile mele de-amor indulcit cu potriveala. In ceasca, noaptea se destrama. "Pentru ca e scris asa cum cred eu ca trebuie sa te adresezi copiilor, adica fara obligatoriile, din pacate, prosteli ale celor mari atunci cand se afla in fata unor copii. Spun asta pentru ca unui copil, in loc de o propozitie lunga, trebuie sa-i dai o fraza scurta si sa-i lasi lui loc sa o scrie. Ei au nevoie acuta sa auda ceva, iar de acolo sa mearga singuri mai departe. De aceea si scenografia spectacolelor e foarte simpla. Asta nu pentru ca n-am putea sa construim decoruri sau sa gandim costume elaborate. Avem atelier de tamplarie, de croitorie, avem tot ce ne trebuie. Dar m-am gandit ca trebuie sa-i dau copilului putin, ca sa-i creez un spatiu pe care el insusi sa-l umple. De-asta avem un spectacol intr-o cutie de pantofi, de-aia avem un alt spectacol in care aproape nu se vorbeste. Si nu e neaparat o cunoastere a psihologiei copilului, ci mai degraba o intuitie. Atunci cand lucrez la un text, stiu deja si cum va fi spectacolul. De aceea si insist ca actorii sa rosteasca textul exact asa cum este scris. Iar acolo unde le spun ca vor fi reactii din partea copiilor, de fiecare data ele apar. Din pricina asta spun ca este vorba mai degraba de intuitie." Pauza. "Eu nu am copii." Spune si-si aprinde o tigara. "E, poate, copilul din mine", se grabeste sa adauge. "E copilul ala caruia vreau eu sa-i spun niste lucruri si care imi spune cand totul e ok." Soarbe o gura de cafea. Eu nu vreau sa fac altminteri, iar sunetul ascutit al cestilor asezandu-se pe farfurioare da raspuns bolborositului grav ce vine dinspre aragaz.

PARINTI SI COPII. "Pe mine ma intereseaza ce se intampla cu copilul care vede aceste spectacole, dar si ce se intampla cu adultul de langa el. Spre marea mea bucurie, adultul nu iese din sala, desi noi, cand jucam, separam copiii de oamenii mari. Cei mici stau in fata, iar parintii in spate. O sa spui ca mi-am mai taiat o craca aici, pentru ca pierd autoritatea adultului care ii poate spune unui copil sa fie cuminte, sa nu se ridice sau sa nu faca galagie. Sarcina actorului in conditiile astea devine si mai grea, pentru ca, fiind un spectacol live, trebuie sa se adapteze permanent reactiei copiilor si sa reactioneze la randul lui. Dar trebuie sa ne gandim si ce castigam in momentul ala. In primul rand, copilul se simte liber sa reactioneze, dar simte si ca acel lucru se intampla special pentru el."

Restul e spectacol. Teatral si gastronomic deopotriva. Caci tare curand si numai bine pentru "pohta ce-am pohtit", portia cu varf mi se strecoara sub priviri. Si nu in ultimul rand in burta, ceea ce-i chiar mai bine.

PENNE RIGATE CU SOS GORGONZOLA Pentru o astfel de mancare, de altfel extem de simplu de preparat, si luand in considerare ca reteta este pentru doua portii, tre’ sa te invarti de urmatoarele (necesare) farafaslacuri bucataresti: doua maini generoase de paste (adica vreo juma’ de pachet, daca pun eu!), cinci-sase ciuperci maricele, o bucata nu prea mare, nici prea grasuta de bacon, un sfert de pachet de unt si, logic, niscai branzica de-a botezat-o ma-sa (sau tac-su, nu mai tin minte) gorgonzola. Tai baconul, cat mai marunt posibil, in cubulete si-l azvarli in tigaie dupa ce-ai topit untul. Ciupercile asijderea. Le lasi nitelus sa se-mprieteneasca la foc potrivit in timp ce pastele fierb (Alaturi sau in cu totul alta parte - n-are importanta!). Cand treaba s-ancins in tigaie arunci o mana de gorgonzola taiata cuburi si amesteci pana se topeste. Torni peste pennele cele rigate si... da-i bataie ca vin turcii!

REPERE "E o mare fericire ca n-am avut niciodata esecuri. Stiu asta pentru ca intotdeauna copiii spun. Ei n-au asa-zisa diplomatie a oamenilor mari. De altfel, copilul de astazi este foarte bine ancorat in realitate. De multe ori, la finalul unui spectacol ii auzi vorbind intre ei: «Uite, astora a meritat sa le dam banii». Ei stiu foarte bine cine suntem noi si de ce am venit acolo. Stiu ca suntem acolo in urma unei sume de bani pe care parintii lor o achita pentru ca ei sa vada un spectacol. Asa ca, din punctul meu de vedere, mitul copilului care se sperie de crocodilul de pe scena nu mai e valabil. Cand lucrezi pentru publicul adult, tu in calitate de creator de spectacole, la randul tau adult, ai foarte multe repere. Dar, cand creezi pentru copii, e altfel. Spectacolele noastre au fost primite la fel si aici ca si in Coreea, spre exemplu. Sunt convinsa ca asta se intampla pentru ca in orice copil, ca si in orice adult, exista un loc la care poti face apel intotdeauna. Iar daca ajungi acolo si l-ai deschis, poti sa transmiti."