Reţeta zilei: „Oaie la groapă”... sau miel, că-i de sezon!

Povestea:
Nu, nu m-a facut mama olteancă. Şi nici n-am ajuns prin Oltenia până în anul în care Universitatea Craiova - echipa de suflet din Bănie, „campioana unei mari iubiri" - nu a făcut event. Microbiştii, care (de)plâng azi soarta echipei craiovene au cu siguranţă o mie de poveşti de spus, despre asta, aşa că-i las pe ei să depene firul ăsta. Ce ştiu eu e că s-a-ntâmplat să mă aflu pe un malul Oltului, ceva mai încoace, în ţinutul Vâlcii, taman când craiovenii câştigară campionatul şi Cupa României... Dar asta era demult, pe la începutul anilor ’80, iar eu, contrar zicalei cu „tot românul” care se pricepe la fotbal, nu înţeleg prea mare lucru din ce se întâmplă pe teren. Poate de-aia ţin întotdeauna cu ambele echipe. Să n-am remuşcări...
Dar nu despre fotbal vreau să vă scriu. Nici despre Eugeniu Carada, celebrul politician (şi fondator al Băncii Naţionale), care ne-a lăsat moştenire maxima: „Pentru o Românie liberă, oricând, oricum, cu oricine, contra oricui”. Şi nici despre Mihai Viteazul. Deşi, din când în când, poate c-ar trebui să ne mai scoborâm în istorie... Măcar în momentele de cumpănă ori de răscruce ale neamului.
În „Ţara Prazului” şi-a sosurilor intens condimentate, de-ţi iau gura şi pântecele foc, bag lingura de lemn prin străchinile cele frumos smălţuite şi vă-mbii la bucate olteneşti. Şi după ce le-om cerca pe toate, ne-om pune dimpreună şi-om găti haiduceşte o oaie la groapă, ca-n timpurile cele vechi. (Se poate şi-un miel, că tot e... sezonul, dar mai cu grijă, mai delicat, că-i puiuţ, dragul de el, şi-i fraged!...)

Reţeta:
Mai întâi grijim oaia, scoţând-o cu atenţie din blană şi curăţând-o în interior. Cu doi-trei pumni de sare grunjoasă, o frecăm bine atât în exterior, cât şi în interior şi-o lăsăm aşa, o bucată de vreme, să se pătrundă. Măruntaiele - adică inima şi ficatul - le spălăm de sânge şi le tăiem bucăţi mărunte pe care le amestecăm într-un bulgăre de unt. Tot cu unt ungem oaia pe dinăuntru şi pe dinafară şi pe la toate încheieturile, cum ungi un prunc cu alifie parfumată. Bulgărele din unt şi măruntaie îl băgăm în coşul pieptului şi tot acolo mai punem câteva fire de usturoi verde şi de arpagic, tocate, boabe de piper, foi de dafin şi - dacă e de unde - o strachină cu bureţi proaspeţi. Turnăm două căni cu vin alb de Segarcea ori de Drăgăşani, apoi îmbrăcăm oaia în pielea ei şi-o coasem bine.
În groapa dinainte săpată, aprindem lemn de esenţă moale şi corzi uscate de viţă-de-vie (păstrate de la tăiatul viei anume pentru asta). Când rămane numai jăraticul, oaia-mblănită s-aşază în groapă şi s-acoperă cu crengi înverzite, să se coacă înăbuşit. Când blana a ars şi pielea s-a rumenit putem spune că oaia este gata.
O carne mai frageda şi-un gust mai bun n-o să găsiţi nicăieri altundeva! Iar dacă puneţi şi-o cană cu vin (din cel care parfumase şi interiorul oii) veţi avea parte de un adevărat festin.